Azi noapte, sub puterea noii mele pasiuni – lumea anglo-saxonă – urmăresc primele episoade din The Last Kindom. Îmi schimb treptat-treptat părerea despre danezi, rămași în Istorie ca Vikingi. Serialul, fără forța fantacy a lui Games of Thrones, cu multe invenții hollywoodiene în materie de suspans cinematografic, e mai mult decît util celor interesați de istoria Angliei și de Istorie în general, evident, sub formula Istoriei ca telenovelă. Ca și în Game of Thrones, întîlnim căsătoriile din interes, fetele bune de măritat alcătuind o excelentă avuție pentru părinții regi ambițioși, puterea călugărilor, amplificată de șiretenia lor fără margini, violența, sălbăticia, sexul în variantă primitivă. Sare în ochi, ca și în Game of Thrones, teza bătăliei pentru putere ca una fără scrupule, fără Dumnezeu. Guthred, eliberat de Uthred, nu se dă în lături să-l trimită în sclavie pe eliberator. I-a intrat în cap că Uthred vrea să-i ia locul. Nici Alfred cel Mare nu e mai breaz. Pe cît e de Mare, pe atît e de cinic în folosirea oamenilor ca pe niște momîi.
Din punct de vedere istoric, serialul e o admirabilă lecție despre viața și obiceiurile celor care locuiesc în Anglia de dinainte de venirea normanzilor, despre relația complicată dintre danezi și anglo- saxoni. Observ, de exemplu, că vikingii știau să fie și negustori șireți, nu numai războinici neînfricați. Secvența eliberării lui Guthred prin trișeria Cavalerul Morții dezvăluie cît de proști erau cei care credeau în puteri supranaturale. Om modern, Uthred, nu numai că nu dă o para chioară pe intervenția lui Dumnezeu în afacerile interne ale pămîntenilor, dar mai mult, ca în episodul cu trișeria Călărețul Morții, îi trage pe sfoară pe danezi, știindu-le superstițiile.
La culcare, citesc mai departe din Borislav V. Pekic O istorie sentimentală a Imperiului britanic. Pe sîrbul faimos l-am mai citit o dată, cred că tot după un voiaj în Anglia. Ca de obicei, interesul de lectură diferă în funcție de locurile vizitate. Deși după Cornwall, m-a interesat istoria post-romană a Angliei, la vremea respectivă am trecut cu vederea pe Alfred Cel mare. Acum, citesc, alături de Istoria Angliei, a lui André Maurois, și ea citită de mai multe ori, dar fără prea mare folos, Istoria mai aparte, originală, a lui Borislav Pekic. Remarc acum lipsa de complexe a lui Borislav Pekic. El nu ezită, în serialul său de la BBC, transcris într-o carte, să facă dese trimiteri la istoria sîrbească, la Iugoslavia în general. Un român ar fi fost ud tot la gîndul că scoate vorbe pe gură la BBC și s-ar fi gudurat pe lîngă Istoria Angliei. Sîrbul e deopotrivă ironic cu această Istorie a Angliei, luată peste picior la cîteva pagini odată, și mîndru, tare mîndru, că e sîrb. Din această mîndrie vine originalitatea raportării faptelor din Istoria Angliei la cele din Istoria Serbiei. Iată un exemplu:
„Dacă considerăm anul 449 ca fiind începutul cuceririi Britaniei de către anglo-saxoni, va trebui să mai aşteptăm încă pe-atîta pentru a afla primul mare nume al acestui popor. Alfred, regele cu care începe neamul dinastic pînă la sosirea normanzilor, va apărea abia în anul 871 – noi, sîrbii, îl vom aştepta şi mai mult pe jupanul Nemanja – din cauza cui altcuiva decît a unor noi străini, a scandinavilor şi danezilor, al treilea partener în această vînzoleală politică, militară şi rasială care, printr-o evoluţie paralelă naţională, socială şi culturală a Insulei va duce la apariţia Britaniei contemporane.”
Din paginile despre anglo-saxoni, rețin această imagine impresionantă a Angliei de după plecarea Romanilor:
„Acesta este momentul în care Insula intră în istoria europeană. Oferă o imagine tristă. În bună parte sălbatică, crudă, necultivată, acoperită de păduri inaccesibile, de tufişuri dese de iarbă-neagră, cîmpuri nelucrate şi bălţi puturoase. Despre toate acestea vorbeşte Cezar cu părtinirea cuceritorului, însă el nu mai este. Nu mai sînt nici romanii, şi în afară de nostalgie nu mai este nimic. Din civilizaţia romană de cinci secole n-a mai rămas nici urmă. Printre vechile ruine ale construcţiilor păgîne dărîmate se înmulţesc şopîrlele pe care superstițiile contemporanilor lui Arthur le vor transforma în balauri şi asupra lor vor năvăli neînfricaţii cavaleri ai Mesei rotunde. Drumurile romane, mîndria romanilor, sînt năpădite de buruieni, iar minele de plumb și de cupru sînt blocate. Oraşele romane sînt pustii. Prin forumurile romane nu se aud decît vîntul şi ţipătul păsărilor, iar londonezii, prin ceea ce este astăzi eleganta suburbie Hamstead, urmăreau urşii şi lupii, dacă nu cumva se vînau unii pe alţii. Amintirea Romei, exclusiv printr-o limbă latină viciată, trăieşte doar în mănăstirile izolate, în scrierile rarilor monahi.”
Mă preocupă, ba chiar mă obsedează imaginea Insulei după plecarea romanilor.
Pentru că:
- Jalea îmi amintește de Pămîntul din serialul The 100 de după Apocalipsa a doua. Din cînd în cînd într-un pustiu dai peste ruinele unei clădiri monumentale.
- Civilizația romană a fost înaintea venirii normanzilor. Și cu toate aceste, dovadă că Istoria poate merge și înapoi, ceea ce se vede acum e o întoarcerea la anii cînd nu apăruse Roma.
Rețin însă în final lipsa de complexe a unui sîrb față de ceea ce pentru un român ar fi fost prilej de temenele:
Istoria Angliei.