Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 382, anul II, joi, 23 noiembrie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Dificilă, extrem de dificilă, misiunea unui analist cînd se află în fața unor evenimente precum cele de la Moscova. Situația se poate schimba de la o clipă la alta. Orice întîmplare, chiar și una aparent neînsemnată, riscă să ducă, prin explozia produsă, la un moment pe care urmașii noştri îl vor citi în cărțile de istorie. Aparţinînd, prin vechime, preistoriei, procesul tipografic din România de azi pune între scrisul autorului şi expresia lui tipărită o distanţă de aproape o noapte. Se înțelege că, în astfel de condiţii, părerile analistului pot fi brutal infirmate de derularea ulterioară a evenimentelor. Spui în editorial că e pace și cititorul te parcurge, a doua zi, în plin război. Cu toate acestea, jurnalistul trebuie să se pronunţe. Întîmplările de la Moscova sînt prea importante, nu numai pentru Rusia, dar și pentru lumea întreagă, ca să nu merite asumarea unor riscuri din partea celui care scrie.
La ora cînd îmi dădeam cu părerea, situaţia de la Moscova era calmă. Din punctul de vedere al mișcărilor din realitate, desigur, pentru că din cel al mişcărilor pe hîrtie barometrul politic arăta furtună. Marţi seara, președintele Boris Elţîn a dat citire la televiziune Decretului de dizolvare a Parlamentului și de organizare a alegerilor generale pentru 11-12 decembrie 1993. În replică, Parlamentul l-a destituit pe Boris Elţîn din
funcţie şi l-a numit în loc pe Aleksandr Ruţkoi. Au urmat, cum era şi de aşteptat, reacţii interne şi internaţionale. Atît în Rusia, cît şi în lume, cel puţin la nivelul declaraţiilor, Boris Elţîn se bucură de un mult mai mare sprijin decît Parlamentul. Miniştrii, cu o singură excepţie, s-au declarat în favoarea deciziei prezidenţiale. Forţele cheie din Rusia de azi – Armata, Poliţia, KGB-ul –, deşi şi-au declarat neutralitatea, fac totuşi cu ochiul lui Boris Elţîn. Judecînd după sondajele de opinie şi după primirea făcută lui Boris Elţîn de către moscoviţi, ieri, în timpul unci raite date de preşedinte prin centrul capitalei, şi populaţia Rusiei îl simpatizează pe cel în care văd, chiar dacă n-o mărturisesc, un nou ţar. Cu toate măririle şi decăderile sale. Pe plan internaţional, opţiunea pentru Elţîn e zdrobitoare. Dramatica gravitate a evenimentelor de la Moscova nu exclude umorul. Un umor tipic rusesc, i-aş spune. În declaraţia sa televizată, Boris Elţîn nu s-a sfiit a-i pîrî pe parlamentari că votează în contul absenţilor, folosind mai multe cartele. Tot preşedintele rus a anunțat, nu fără ironie, că parlamentarii se pot întoarce liniștiți la locurile lor de muncă anterioare, pentru că le sînt garantate. Alegerea lui Aleksandr Ruţkoi ca președinte al țării face ca Rusia să aibă doi președinți. Unul la Casa Albă (clădirea Parlamentului), altul la Kremlin. Fiecare dintre ei emite decrete prezidenţiale. Aleksandr Ruţkoi a numit astfel noi miniștri la Apărare, Interne și Securitate. Țara lui Gogol nu se dezminte. Ea are nu numai doi președinți, dar și cîte doi miniștri la departamentele cheie. Explicabil faptul că pe Bill Clinton l-a pufnit rîsul aflînd că Parlamentul rus l-a proclamat pe Aleksandr Ruţkoi președinte. Militar din cap pînă în picioare, Aleksandr Ruţkoi s-a supărat degeaba pe liderul american. Orice om cu un minim simț al umorului ar fi procedat la fel ca Bill.
Din ce izvorăște comicul acestor fapte de la Moscova? Incontestabil, din caracterul aparte al bătăliei care se duce acolo. Așa cum s-a întîmplat în mai multe rînduri pînă acum, inclusiv în perioada premergătoare Referendumului din aprilie, confruntarea pentru putere se duce într-un cerc îngust, rupt de realitatea profundă a Rusiei. Ea nu exprimă în plan politic o confruntare între forţe reale duşmane pe viată și pe moarte. Nici în spatele Parlamentului, nici în spatele lui Boris Elţin nu se află cineva. Populația, Armata, KGB-ul urmăresc ușor nepăsătoare disputa. Toată lumea din Rusia ştie – spre deosebire de analiştii şi politicienii din străinătate – că între preşedinte și Parlament nu există deosebiri fundamentale în plan politic și social-economic. Reformă, antireformă, democrație, dictatură sînt cuvinte mari folosite din belșug de cele două
părți pentru a ascunde adevărata realitate: bătălia pentru putere. De aceea, președintele își poate permite să semneze un decret de dizolvare a Parlamentului fără să se teamă că i se va răspunde cu altceva decît cu un simplu decret. De aceea, Parlamentul își poate permite să desemneze un alt președinte fără să se teamă că președintele în funcție ar putea replica altfel decît printr-o decizie condamnată să rămînă o simplă vorbă pe hîrtie. Caracterul artificial al confruntării explică și teama fiecăreia dintre părţi de a ieși din cercul războiului pe hîrtie. Şi președintele, şi Parlamentul ştiu că o mişcare cu adevărat reală ar putea transforma războiul de pe hîrtie în război pur şi simplu.
