Aspirațiile pămîntești ale lui Liviu Rebreanu. Lucrez la partea de săptămînal a cristoiublog.ro, amînată pentru luni, deoarece duminica am pierdut-o cu gazetăria ieftină. Pentru Eseuri am ales la întîmplare, dintr-un Caiet, textul despre Arghezi care îi vine în ajutor lui Liviu Rebreanu. Pus de Maniu director la Teatrul Național din București, în noiembrie 1928, după venirea la putere a țărăniștilor, scriitorul e atacat din toate părțile. Arghezi, pe care-l suspectez a fi avut vreun interes la Național, îi ia apărarea. De data asta agitînd spada pamfletului împotriva celor care-l contestau pe Rebreanu.
Cînd a fost numit Liviu Rebreanu la șefia Naționalului nu pot afla de nicăieri. Deși pare a fi bogat în informații, Internetul e mult mai sărac decît s-ar crede. Informațiile sînt generale, se repetă de la un articol la altul și izvorăsc din pretexte puerile.
Întors acasă de la BAR, merg la departamentul Literatură română din bibliotecă. Jos de tot, de trebuie să fac exerciții în patru labe, pe ultimul raft, găsesc opera lui Liviu Rebreanu. Iau Jurnalul, mai precis primul volum, convins că voi găsi în el datele de care am nevoie. Ajuns în birou, cu picioarele pe masă, citesc paginile despre 1928, dat fiind că nu-mi dau seama de luna în care a fost numit. Observ că marginile sînt însemnate cu creionul, ceea ce semnalează un cititor anterior mie, unul care – vorba soției – a mîzgălit paginile. Să fiu eu acela? Nu pot lămuri asta. Oricum, în căutarea datelor despre numire, citesc în viteză însemnările lui Rebreanu din Jurnal de după venirea lui Maniu la Putere. Scriitorul a fost un chibiț al țărăniștilor. De cum pun aceștia mîna pe Guvern, confrații lui Rebreanu se grăbesc să-l curteze, convinși că respectivul va primi un os, os din care vor roade și ei cîte ceva. Curios lucru e că scriitorul, zis unul dintre cei mari, ia în serios funcțiile trecătoare, se ocupă în Jurnal de ele, se zbuciumă, se preocupă. Interesant că toți marii scriitori, o dată cucerită gloria literară, se dau în vînt să cucerească meterezele de carton ale puterii politice.
*
Surprizele unei librării din provincie. De la Librăria din Sinaia, mult mai bogată în cărți interesante decît cele mari din București, cumpăr cele două volume de Stenograme ale Ședințelor ținute de Guvernul Sănătescu, publicate de Saeculum vizual în 2011. Autorul volumelor e Marcel Dumitru Ciucă. Din prefață înțeleg că e o continuare într-un fel a publicării celor 11 volume de Stenograme ale ședințelor de Guvern Antonescu. Poate ar trebui să scriu despre tezaurele neștiute care sînt librăriile din provincie, unde poți găsi, uneori răscolind ca prin arhive, cărți despre care nici nu știai că au apărut. Aici totuși nu sînt puse de a valma, ca în alte librării din țară. Librăreasa, o tînără a cărei înfățișare contrazice imaginea mea despre librărese, de regulă, bătrîne, iese de după tejghea și-mi arată împărțirea cărților pe domenii. E o performanță dacă mă gîndesc la micimea spațiului. Intră între timp și alți clienți în librăriuță. Se interesează de niște manuale!
*
La Complexul de la Băneasa, la chioșcul din fața Media Galaxy, în care nu intru !!! văd în seria Biografii cartea lui Gregory Fremont- Barnes, Napoleon Bonaparte, tipărită de Litera în 2014, din seria Biografii. Fac greșeala vieții mele și-o cumpăr. Tot din seria asta am cumpărat la un moment dat o carte despre Jukov. Cînd am dat-o gata m-am întrebat dacă e un studiu sau un pamflet. La fel și cu această carte despre Napoleon. Tratării superficiale i se adaugă efortul de a demitiza personajul. Numai că personajul e mitic. Cel puțin așa conchid duminică pe la prînz cînd citesc ultima parte, înainte de a adormi.
*
Norocul de a-l fi dus în exil pe Napoleon. Dacă e adevărat ce descrie André Castelot în Biografia în două volume Bonaparte și anume că englezii se înghesuie să-l vadă pe Napoleon în rada portului înainte de îmbarcarea pentru exilul de pe Sfînta Elena, că marinarii de pe vasul britanic sînt emoționați la gîndul că-l au în mijlocul lor pe Împărat, pare de domeniul evidenței că tot ce atinge Exilatul acum, după Waterloo, intră în Istorie. Odată, la un dialog tv, Mircea Oprean, soțul lui Zoe, și ginerele lui Ceaușescu, mi-a zis că el rămîne în Istorie prin întîmplarea de a fi fost ginerele lui Ceaușescu. Nu numai el trece în Posteritate astfel. Trec și membrii CPEx, și siniștrii de la sinistrul tribunal de la Tîrgoviște, și cei care l-au trădat. La fel și cu Napoleon. Toți cei care s-au atins cît de cît de Împărat în zilele Căderii, inclusiv comandantu vasului britanic, au rămas în posteritate prin memoriile publicate despre cum l-au cunoscut ei pe Napoleon.
Ca să vezi ce înseamnă Personalitatea în istorie!
*
Fouché – un geniu în materie de mușcături de șobolan. Cu volumul Cinci zile al lui Dominique Villepin am ajuns la Prăbușirea de după Waterloo. Sînt pagini cumplite pentru fanii Împăratului, care-l surprind lucrat ca la carte de Fouché. Cum dracu? se vor întreba unii, uimiți că un șiret împachetează pe un geniu. Explicația e simplă. Napoleon e geniu în lucrurile mari, în croirea Istoriei. Fouché e geniu în lucrurile mici, în intrigi, în mușcături de șobolan. Pînă la urmă, dacă roade în voia lui, un șobolan poate da gata pînă și un dulău. Nenorocirea lui Napoleon e înfrîngerea de la Waterloo. Puterea el și o capătă și o recapătă pe cîmpul de luptă. Dacă biruia la Waterloo, altfel discuta cu mărunții din Parlament. După Waterloo, deși socotește c-ar trebui să rămînă cu Armata, Napoleon merge la Paris, sfătuit de cîțiva apropiați. Greșeală enormă. Merge pe terenul altora, al celor specialiști în lucrături de culise, al celor care n-au onoare. Cum să nu piardă?
*
Un film pentru a înțelege tragedia arabă. Din Lawrence al Arabiei, film pe care tocmai l-am dat gata de pe bicicleta din magazia de la Găgești, rețin doar finalul, semnificativ pentru a pricepe tragedia arabă, dar și tragediile altor popoare, inclusiv cel român. Arabii ajung la Damasc înaintea englezilor, grație inspirației de nebun a lui Thomas Edward Lawrence. Aici ei pun mîna pe principalele instituții ale orașului și le stăpînesc sub autoritatea unui așa zis Consiliul Arab. Prima ședință a Consiliului, surprinsă de film, e un balamuc desăvîrșit. Întorși la triburi, arabii sînt incapabili să se calmeze pentru a lua o decizie comună.
Concluzie:
Nu sînt în stare să primească regimul numit democrație. Consiliul are sub puterea sa Centrala electrică a orașului. Damascul rămîne fără curent. Motivul? Arabii sînt habarniști la electricitate. Lungi și furtunoase discuții au loc în legătură cu telefoanele. Motivul? Arabii susțin că nu-i nevoie de așa ceva. Și au dreptate în felul lor. Ce, ei vorbesc la telefon în deșert unii cu alții?!
Ce vrea să spună filmul? Că nu numai arabii, dar și orice alt popor de planetă trebuie să fie pregătit pentru a primi democrația, capitalismul și cuceririle științei și tehnicii. Valabil și pentru poporul român căruia i s-a dat Constituția de tip belgian, în timp ce el era mai departe turcit.