În umbra Marilor Muzee, preferatele ghidurilor, care se grăbesc să le acorde pagini speciale, se strecoară, timide, muzeele mici, consacrate unor domenii aparte, de cele mai multe ori pitoreşti.
Am scris despre Muzeul de Istorie a Poliţiei de la Paris.
La Bruges, în Flandra, muzee de acest gen, dedicate micii Istorii, sînt următoarele:
Choco-Story (Muzeul de Istorie a Ciocolatei), Lumina Domestica (Istoria iluminatului domestic), Frietmuseum (Muzeul cartofilor prăjiţi!), Diamondmuseum (Muzeul Diamantului).
Am optat, la prima vizită la Bruges, pentru Choco-Story.
Nu cred să existe oaspete venit din Belgia care să nu aducă unui român, drept cadou, un pachet cu diferite feluri de ciocolată.
Nu numai pentru că în toate oraşele mari ale Belgiei shopurile cu ciocolată stau unul lîngă altul, dar şi pentru că în țara asta ciocolata e ceea ce e votca în Rusia: Un produs identificat cu națiunea.
La Bruxelles, în jurul Gării Centrale, într-o zonă care amintește izbitor de Istanbul, buticurile cu ciocolată le concurează pe cele cu dantelă. La Bruges sînt 50 de shopuri axate exclusiv pe ciocolată. Asta, fără a mai pune la prăvăliile care, deşi nespecializate, vînd şi articole de ciocolată. Ghidul Petit futé, ediţia Bruges – Anvers-Gand-Flandre, din cîte se vede consacrat Flandrei, acordă ciocolatei nu mai puţin de patru pagini. După ce le-am citit, mi-am dat seama că produsul ăsta – din care eu am ronţăit pînă acum fără să am habar că-i atît de complex – ar putea fi subiectul unei teze de doctorat.
Cum, mai înainte, ghidul semnala „îngrijorarea fabricanţilor de bere” că „tînăra generaţie e din ce în ce mai puţin atrasă de berea tradiţională”, m-am gîndit că în Belgia ciocolata e ceva sigur, mai ceva decît în România valuta pe vremea lui Ceauşescu.
Oricum, mai sigur decît unitatea țării, pusă sub semnul întrebării de cearta dintre flamanzi și valoni.
Ca de obicei cînd poposesc într-un loc din străinătate, am cumpărat despre Bruges tot ce-am întîlnit în materie de ghiduri.
Pe lîngă faptul că nici unul nu mi-a fost de folos (cînd ai mai mare nevoie să vezi ce spune ghidul despre locul în care te afli, descoperi că-i incapabil să-ţi spună și unde te afli), toate ghidurile despre Bruges înscriu printre Muzeele de văzut şi Choco-Story.
Un Muzeu nu numai pentru Chocoholici
Petit futé trece popasul la Muzeul de Istorie a Ciocolatei printre cele 12 lucruri pe care trebuie neapărat să le faci în Bruges ca turist:
„De la diferitele etape de fabricaţie la secretele casei, de la Maiaşii Mexicului vechi, la pralinele burgheze – acest muzeu vă va spune totul despre ciocolată”.
La rubrica Flandra în 20 de cuvinte cheie, cuvîntul Ciocolată trimite imediat la muzeul din Bruges:
„Un muzeu unic se găseşte la Bruges: Choco-Story. Muzeul reface 2.500 de ani de istorie a ciocolatei prin cuvinte, imagini şi savoare. El vă plonjează în lumea captivantă a ciocolatei şi vă face să retrăiţi un voiaj senzaţional de-a lungul timpului, care vă gîdilă nu numai privirea, dar şi mirosul şi gustul.
Amorezaţii de ciocolată vor descoperi aici diferite etape de fabricaţie a pralinelor, ale pieselor montate şi alte tabletelor”.
Una dintre trăsăturile care deosebeşte călătorul în străinătate de un om normal se referă la supuşenia faţă de ghiduri, atît cele scrise, cît şi cele umane.
Nu de puţine ori, poţi vedea oameni care, în timp ce acasă verifică sceptici orice scriitură, cînd ajung în străinătate, ca turiști, cred orice prostie, dacă aceasta e susținută de ghid.
Cum şi eu împărtăşesc această boală, elogiul deşănţat făcut de ghiduri lui Choco-Story m-a făcut să-mi spun: Cum ajung la Bruges, mă şi duc la muzeul acela!
Imbold sporit și de publicitatea agresivă făcută Muzeului, proprietate privată.
Pe peretele unuia din coridoarele gării din Bruges, am dat peste un afiş reclamă la Choco-Story.
Afişul respectiv l-am întîlnit şi la pisoarul WC-ului public din clădirea care adăposteşte Historium Bruges, muzeu deschis în 2012, după șase ani de lucru și 10 milioane de euro costuri.
Asta deoarece în Bruges, W.C.-urile publice se doresc a fi şi locuri de culturalizare involuntară a clienţilor.
Nu mi-a fost prea greu să găsesc Choco-Story.
E în apropiere de Grote Markt (Piaţa Centrală), într-o clădire de pe St-Jansplein, prezentată de ghiduri drept monument istoric: Cea mai mare casă medievală din Bruges – Huis de Crone –, declarată monument protejat prin Decret Regal, în 5 decembrie 1962.
Vizitatorul primește o dată cu biletul și un baton de ciocolată
Intrarea costă 8 euro.
Site-ul Muzeului conţine o lungă prezentare, din care mi-a atras atenţia această menţionare:
„Tînăr sau bătrîn, pasionat chocoholic sau doar interesat, Chocolate Museum vă va stimula fascinaţia.
Nenumăratele artefacte vor captura inimile istoricilor, de asemenea”.
Am dat 8 euro fără nici o legătură cu ipotezele din text.
Tot din prezentare am reținut:
„Întrebările puse cele mai adesea sînt: «Care e originea ciocolatei?» «Cum a cucerit ea Europa?», «Care e secretul bunei ciocolate?» «Care e rolul revoluției industriale în popularitatea ciocolatei?» «De ce e considerată ciocolata un medicament?».
Choco-Story dă răspunsuri acestor întrebări și, desigur, multor altora”.
Sincer să fiu, nu ca să aflu răspunsuri la aceste întrebări, am scos eu 8 euro din buzunar.
Nu de alta, dar nici una dintre întrebările de mai sus nu mă frămîntau.
Ba chiar, dacă mă gîndesc bine, nici măcar n-am știut că există.
La finele vizitei, oricît mi-am iscodit inima de istoric, n-am găsit nici o captură din partea obiectelor întîlnite în muzeu.
O dată cu biletul, mi s-a dat un baton de ciocolată.
Dintr-un bol de pe tejghea se puteau lua niște nasturi de ciocolată.
Am luat şi eu unul.
Nu mai multe.
Nu doar pentru că s-ar fi uitat la mine casieriţa ca la un imigrant, dar şi pentru că ţin să nu iau în greutate.
Şi batonul şi discul mi-au dat fericirea secretă a ceva primit pe gratis.
În realitate, cele două mici cadouri intrau în preţul biletului.
Cu 8 euro, puteam cumpăra din oraș mult mai multă ciocolată.
Culmea e că, în afara discului și a batonului, cît timp am stat în Flandra (două săptămîni), n-am mîncat fărîmă de ciocolată.
Vizita începe la etajul întîi.
În dreapta scării de lemn care urcă la etaj, o imitaţie de ou de ciocolată destăinuie cînd s-a deschis Muzeul: 22.03.2004.
Ca și Frietmuseum și Lumina Domestica, Choco-Story e un muzeu privat. Aparține familiei Van Belle și e sponsorizat de Belcolade, principala filială a Diviziei Ciocolată a Grupului belgian Puratos, o mare companie de ciocolată și alte produse alimentare.
Mai înainte, la parter, cîteva panouri m-au iniţiat în Istoria mondială a Ciocolatei.
Reţin, printre altele, din expunerea de Istorie, că la Mayaşi şi Azteci, cacao folosea şi ca monedă de schimb.
Un iepure făcea zece seminţe de cacao, iar un sclav, 100.
Cristofor Columb nu şi-a dat seama c-a descoperit America.
Nu e singura sa orbire:
Potrivit Muzeului, Cristofor Columb deşi a fost primul european care a băut Tchocoatl, în 1502, nu și-a dat seama de importanța descoperirii.
Cel care începe să aducă în Spania băutura de ciocolată e Hernán Cortés, în 1527.
Ciocolata, sub formă de băutură, înfloreşte în Spania abia în 1585.
De aici pătrunde în Franța prin căsătorie. În 1615, Anne dʼAutriche, infantă de Spania, se mărită cu Ludovic al XIII-lea.
Pe lîngă zestre, aduce cu ea, din Spania, ciocolata.
Pentru a concretiza adevărul că ciocolata sub formă de băutură e apanajul Lumii Înalte, muzeul expune o colecţie de cești şi ibrice folosite la servitul ciocolatei lichide.
Trei panouri surprind trei personalităţi amatoare de băutură de ciocolată:
Marie Antoinnette, Madame de Pompadour şi Madame de Sévigné.
Madame de Sévigné, pe numele ei lung, Marie de Rabutin-Chantal, marchiză de Sévigné, e dată-n gît de panouri drept hachiţioasă faţă de ciocolată.
„Madam de Sévigné se arată cînd favorabilă, cînd nefavorabilă consumului de băutură de ciocolată, în funcţie de stările ei de spirit.”
Pe 11 februarie 1671, Madame de Sévigné îi scrie fiicei sale, Françoise de Sévigné, contesă de Grignan:
„Nu arătaţi bine, nu dormiţi, Ciocolata vă va reface”.
Dar pe 15 aprilie 1671, ea îi adresează cuvinte pe invers:
„Toţi cei care mi-au vorbit despre ciocolată de bine, acum îmi vorbesc de rău. Nu vă angajaţi s-o susţineţi”.
În 1672 ciocolata revine, sub o formă binevoitoare:
„Luaţi ciocolată, pentru ca astfel cele mai rele companii să vi se pară bune”.
Cînd Madame de Sévigné face publicitate la un bar
În lumea de azi sînt multe cazurile cînd o vedetă (fotbalist, actor) acceptă să-i fie folosită imaginea în chip publicitar. Contracost, firește.
Video sau într-un afiş, vedeta e surprinsă purtînd un ceas de o marcă anume sau bînd cafea atît de transpusă de parcă ar bea ambrozie.
Cam aşa se întîmplă și cu Madame de Sévigné.
Textul, aşezat sub portret, stă umăr la umăr cu o vitrină în care se văd cîteva volume vechi (opera scriitoarei), un ibric şi o ceaşcă, instrumente cu care Doamna consuma ciocolata fierbinte.
La stînga vitrinei şi făcînd parte din ansamblul consacrat lui Madame de Sévigné, scoate căpșorul un anunţ publicitar:
„Savuraţi delicioasa băutură de ciocolată, Madame de Sévigné în al nostru Choco Jungle Bar, Vlamingstraat, 31”.
Ca să zic aşa, imaginea distinsei doamne a fost folosită de mai marii Muzeului pentru publicitate la Choco Jungle Bar.
Dedesubt, două fotografii.
Una înfăţişînd ce ţi se va pune în faţă dacă mergi și comanzi prea lăudata băutură la Choco Jungle Bar şi alta interiorul barului.
A citi anunţul nu e un lucru complicat.
Complicat e însă să porneşti prin Bruges în căutarea adresei Vlamingstraat, 31. Simţind că-i nevoie de un bobîrnac mai puternic dat potenţialului client al lui Choco Jungle Bar, mai marii Muzeului au pus să sară în ajutorul lui Madame Sévigné alte două doamne: Marie Antoinette şi Madame de Pompadour.
Portretul nefericitei regine stă de la înființarea Muzeului în spatele unei tăvi pe care se află un serviciu de băutură de ciocolată.
În trei limbi – flamandă, franceză şi engleză – un text ne dezvăluie locul şi rolul Austriecei în istoria ciocolatei:
„Serviciul i-a fost livrat Reginei Marie-Antoinette la Versailles pe 2 ianuarie 1782 de Manufactura Regală – de Sévres.
Regina aprecia mult albăstrelele (e vorba de florile desenate pe piesele serviciului – n.n.).
Acestea aveau culoarea ochilor săi şi ei îi plăcea să facă buchete în retragerea cîmpenească a cătunului său Petit Trianon”.
Madame de Pompadour e prezentată şi ea sub formă de portret pe fundalul unei vitrine avînd în prim-plan un serviciu de băutură de ciocolată.
După un efort deosebit de a ne vîrî în cap pe amanta lui Ludovic al XV-lea, textul o plasează şi pe ea în rîndul consumatoarelor celebre de băutură de ciocolată:
„Legenda spune că marchiza de Pompadour era pasionată după supa de trufe şi ţelină, însoţită de băutură de ciocolată care trebuie să încălzească spiritele şi pasiunile”.
Din această parte a Muzeului trag două concluzii:
Una teoretică şi una practică.
Concluzia teoretică e fără urmări în realitate, ca toate concluziile teoretice:
Sub forma lichidă, ciocolata a fost în exclusivitate a aristocraţiei.
O dată cu democratizarea vieţii era inevitabil să se democratizeze şi ciocolata.
Drept pentru care s-a ajuns la batonul de ciocolată.
Concluzia practică m-a pus pe jar:
Trebuie s-ajung la Choco Jungle Bar şi să comand băutura de ciocolată Madame de Sévigné.
Concluzia se întemeia pe următoarele considerente:
1) Nu băusem pînă atunci ciocolată.
2) Despre băutura de ciocolată ştiam din Cronică de familie de Petru Dumitriu, mai precis din capitolul despre tentativa Elvirei de a lua locul Elenei Lupescu în patul lui Carol al II-lea.
Înaintea întîlnirii erotice (ratate!), Regele bea o ceaşcă de ciocolată fierbinte, ca să se excite.
Asta deşi, după cum mi-au zis mie ghidurile scrise – puterile afrodisiatice ale ciocolatei sînt o născocire.
3) Muream de curiozitate să văd barul căruia Muzeul îi făcea publicitate pe sub mînă.
Următorul etaj, al 2-lea, ne spune totul despre cum a apărut pe lume ciocolata.
Împreună cu etajul 3, acest etaj ţine să mă convingă de un adevăr:
În paralel sau mai degrabă în interiorul Marii Istorii s-au desfăşurat, cu evenimentele şi eroii săi, Micile Istoriei.
Aceste Mici Istorii au şi ele, asemenea Marii Istorii, Eroi de tip Caesar sau Napoleon, care au schimbat cursul Micii Istorii.
Geniul care a inventat Pralina
Istoria Ciocolatei, de exemplu, se mîndreşte cu Jean Neuhaus, inventatorul Pralinei.
Potrivit unui panou,
„Jean Neuhaus, care a moştenit afacerea tatălui său, a lansat în 1912 o idee genială:
Mai întîi o alună îmbrăcată în ciocolată şi apoi o calotă mică în ciocolată umplută.
A numit produsul «pralină»”.El a ambalat această ciocolată delicată într-o cutie de carton solid, pe care l-a dezvoltat, în 1915 împreună cu soţia, Louisa Agostini.
Așa s-a născut Ballotinul!A fost o adevărată idee revoluţionară în ambalarea ciocolatei. Pînă atunci, bucăţile de ciocolată şi alte bomboane erau ambalate în simple săculeţe”.
La multe muzee vei întîlni, de regulă, o vizitatoare – o tipă – care-şi notează tot ce se vede ca text pe pereţi.
După înfăţişare îţi dai seama că e o intelectuală din cap pînă-n picioare.
N-are nici o trecere la bărbaţi.
Ea nu suferă de asta.
E convinsă că-i infinit superioară intelectual şi cultural bărbaţilor.
Nu e cazul acestei reproduceri conştiincioase din partea mea a textului despre praline.
Nu sînt un chocoholic.
Nu sînt nici măcar amator de ciocolată.
Cînd văd un baton am în faţa ochilor caloriile care-ţi merg direct în greutate.
Am reprodus textul despre praline, deoarece el mă convinge că Istoria Ciocolatei are în Jean Neuhaus un Alexandru cel Mare confruntat cu Nodul Gordian.
În 1915, el a produs o adevărată revoluţie în producţia de ciocolată, pentru că pînă atunci, transportată în cornete, ciocolata risca să se sfărîme.
Ghidul Petit futé vede însă momentul Jean Neuhaus – Ivirea pe lume a Pralinei – şi ca un moment revoluţionar în Istoria propriu-zisă a ciocolatei:
„Pralina este însă mai ales în istoria ciocolatei culmea ciocolatei plăcere, care se degustă numai pentru a excita papilele degustative cîteva minute de plăcere efemeră”.
Pralina e cîntată şi ca un produs care face să strălucească imaginea Belgiei în lume:
„Pralinele belgiene au contribuit masiv la recunoaşterea ţării ca specialistă în ciocolată. Aceste praline belgiene, atît de mult plebiscitate de turişti, sînt exportate în patru colţuri ale lumii şi mereu apreciate”.
În București, în Centru, se poate vedea firma Leonidas, desemnînd un butic de ciocolată belgiană.
Bucureștenii trec pe lîngă acest magazin, plescăie de plăcere la lectura vitrinei, cumpără pentru ei sau pentru cadouri cutii de ciocolată, fără a ști că firma trimite la un alt Erou al Ciocolatei:
Basilio Leonidas, nepotul greului Leonidas Georges Kestekides, stabilit în 1912 în Belgia, după ce emigrase în SUA, grație amorezării de o belgiancă. În 1924, Basilio, venit și el din Grecia la Gand, unde unchiul ținea un butic de ciocolată, inventeză vinderea directă de praline trecătorilor, din atelier prin vitrina transformată în tejghea.
Circuitul se încheie (se putea altfel?) cu un elogiu desăvîrșit al ciocolatei belgiene.
Etajul trei îşi propune să răspundă întrebării:
De ce e ciocolata belgiană atît de delicioasă?
Mă rog, cum nu mă pricep la ciocolată, nu mi-am dat seama nici măcar ce fel de ciocolată mănînc, d-apoi că ciocolata belgiană e atît de delicioasă.
Cît despre întrebarea:
De ce ciocolata belgiană e cunoscută în întrega lume?, unul dintre răspunsuri trimite la pralină:
„Pralina este un produs agreabil şi uşor de mîncat.
Gustul său variază în funcţie de umplutură. Inventată în Belgia de Neuhaus în 1912, pralina a devenit un produs tipic belgian.
Pralina a contribuit în mod cert la renumele ciocolatei belgiene”.
Mi-am pus mari speranţe în shopul de la ieşire. Mai ales că site-ul Muzeului mă prevenea:
„Dacă vreți să știți lucruri în plus despre istoria și secretele ciocolatei, treceți, deci, pe la buticul muzeului, care vă propune numeroase opere în legătură cu acest subiect. Veți găsi aici, de asemenea, numeroase suvenire originale despre vizita dvs. la Choco-Story.”
Pe cărți despre ciocolată nu pariam. Asta-mi mai trebuia! Să mă specializez în istoria Pralinei!
Pariam pe un pix sau pe un portchei sub formă de ciocolată.
Nimic din toate acestea, în afara anunţului, afişat ca să descurajeze furtul din buzunare:
„În caz de furt, se anunţă imediat Poliţia”.
–Am citit înăuntru despre Choco Jungle Bar, vreau s-ajung acolo, unde e? am întrebat la ieşire, profitînd de faptul că, învîrtindu-se pe scaunul rotitor, cei de la Intrare deveneau cei de la Ieşire.
Informaţia a fost destul de vagă.
Am luat-o pe cont propriu.
Am fost la Choco Jungle Bar!
La o asemenea publicitate, Choco Jungle Bar nu putea fi în altă parte, dacă nu în clădire, măcar pe aceeaşi stradă.
Peste drum, nici un bar. E drept, un pic mai încolo, cum mergeai spre Centru, am văzut un bar, fără a fi convins însă că e faimosul Choco Jungle Bar.
Am pornit-o spre alte obiective: Mersul cu barca cu motor, cîntată de toţi Tripadvisorii ca o aventură de neuitat.
La finele călătoriei, prilej de a constata încă o dată prostirea turistică, concretizată în mania fotografiatului (una de lîngă mine tot dădea să facă ţuşti pentru a filma cu tableta), şi în supunerea față de dictatura ghidului, mi-am zis că nu plec din Bruges fără să beau licoarea Madame de Sévigné.
Am găsit barul cu ajutorul hărţii de pe Ipad.
Se afla la cîţiva paşi de Grote Markt.
Barul era pustiu.
Undeva, la o masă din capăt, un tînăr tot numai zîmbet întindea nişte vopsele pe o coală de hîrtie.
Se poate bea aici Madame de Sévigné? am întrebat, pregătit să mi se spună Nu, cu binecunoscutul surîs comercial.
– Da, se poate bea!
Am luat loc la una dintre mese.
În aşteptarea comenzii, citesc în pliantul de pe masă:
„Specialitatea: Mme de Sévigné.
Băutura preferată a Doamnei de Sévigné e la fel de specială ca și Doamna. Servită într-o ceașcă de epocă, din secolul al XVII-lea, însoțită de cremă proaspătă făcută în casă și avînd nițel gust de scorțișoară această băutură te va încînta pe bună dreptate.”
Meniul îmi dezvăluie Rețeta: „Concentraţia de cacao neagră 71%”.
Reţeta pe bază de scorţişoară: „servită într-o ceaşcă de epocă de porţelan şi acompaniată de cremă proaspătă”.
Din punctul de vedere al tăvii, reţeta Madame de Sévigné e compusă dintr-un ibric, o ceaşcă, o ceaşcă cu frişcă şi o pralină.
Pralina era un cadou din partea casei.
Cum n-am băut niciodată ciocolată sub formă lichidă, l-am rugat pe tînăr să-mi prezinte piesele desfăşurate pe tavă și mai ales ce să fac cu ele.
Mă uitam la alcătuirea de pe tavă ca vițelul la poarta nouă.
Am înţeles că trebuie să torn băutura lui Madame din ibric în ceaşcă, peste care trebuie să pui frişcă.
Profitînd de faptul că tînărul tot n-avea ce face, m-am interesat despre anunţul publicitar de la Muzeu.
– A, s-a luminat el! sîntem aceeaşi firmă, cu aceeaşi proprietari.
Într-adevăr, Muzeul e o afacere privată, a familiei Van Belle.
Ca şi Frietmuseum, de alături, ca şi Lumina domestica.
În 2010, familia a deschis şi Jungle Bar.
Simt nevoia unei contribuţii cetăţeneşti.
Îi spun că tipii de la Muzeu nu-ţi explică prea bine unde e barul.
Sună a denunţ la DNA!
Sînt sigur că tînărul nu va transmite observaţia mai departe.
Potrivit obiceiului de a nu lăsa nimic neluat cu mine, am luat de pe masă prospectul intitulat Choco Jungle Bar, un bar al ciocolatei diferit!
Diferit, vrea să spună, diferit de numeroasele baruri de ciocolată din Bruges şi din Belgia,prin următoarele:„Puteți degusta aici reţeta Maya cea mai veche, dar şi o băutură de ciocolată de azi”.
Produsele (inclusiv băutura Madame de Sévigné) pot fi consumate „în cuiburile noastre din arbori, sub o anaconda de 15 metri lungime!”
În cuib nu m-am suit.
Am citit despre el după consumarea comenzii.
De la bar m-am dus direct la gară, pentru trenul de Gand.
Pe drum mi-am dat seama de un adevăr.
Monsieur Jourdain făcea proză fără s-o știe.
Eu mîncam ciocolată fără să ştiu că e atît de istorică!