Chirurg orb
Celebrul doctor Belciu Belciade, ministrul Sănătății, nu vede bine. Mai bine zis, e aproape orb.
Așteptînd să intre la operație, în salonul de mărimea unei hale de montat automobile pe bandă rulantă, pacienții fac haz de necaz.
— Domnule! – zice un tînăr asistentului venit să-l pregătească –, sper că în timpul operației va fi cineva lîngă domnul doctor, să-i arate pe unde să taie. Nu de alta, dar eu nu pot s-o fac, pentru că sînt deja sedat.
Un altul se consolează deja:
— Dacă mor, știu măcar c-am murit de mîna unui ministru, pe cînd ai mei, Dumnezeu să-i ierte!, mureau de mîna unui sanitar beat, pe care-l bătea nevasta cu făcălețul.
Ușor de zis, greu de făcut
Cu prilejul vizitei de lucru în județ, Tovarășul a făcut un scurt popas și la întreprinderea Firul Roșu din Botoșani.
Directorul s-a emoționat atît de tare la gîndul că înaltul oaspete i-a strîns mîna mai mult decît celorlalți, încît, în discursul de bun-venit, și-a luat angajamentul să îndeplinească cincinalul în trei ani și jumătate. Chemarea adresată tuturor lucrătorilor din industria ușoară de către Fabrica de Confecții București se referea la patru ani și jumătate, așa cum, de altfel, se stabilise la CC al PCR.
De emoție, în loc de patru, directorul a zis trei, influențat poate și de faptul că Mitiță, băiatul lui cel mic, se pricopsise cu un trei la Lucru Manual.
Tovarășul însă l-a luat în serios.
În Cuvîntarea sa, el a felicitat colectivul de la Firul Roșu pentru angajamentul asumat.
După plecarea Tovarășului, cei de la județ și-au dat seama de nenorocire.
N-aveau însă încotro.
Cincinalul trebuia îndeplinit în trei ani și jumătate.
N-a fost nici o problemă să găsească un număr mare de lucrători și să-i angajeze imediat.
Problema, dificila problemă s-a ivit însă cînd a fost vorba de războaiele de țesut la care să muncească entuziast noii salariați.
În toată țara nu mai era nici urmă de război de țesut. Pe toate războaiele noi puseseră mîna alte întreprinderi de profil, supuse aceluiași țel măreț: depășirea Planului.
Conducerea întreprinderii Firul Roșu a găsit pînă la urmă soluția:
Bate țara în lung și-n lat pentru a aduna de prin muzee războaiele de țesut, aflate acolo pe post de exponate.
Mireasă contravenientă
Pe Marele Bulevard se repară trotuarul dinspre Minister.
Cîțiva inși firavi, cu pantalonii suflecați, împing încolo și încoace roabe pline de smoală clocotindă. Mai mulți lucrători bat cu niște ciocănașe în trotuarul împăcat deja cu gîndul că i-a venit sfîrșitul. Intenția lor vizibilă e să-l spargă.
Rezultatul diferă însă.
În loc să se crape, trotuarul se face mult mai tare. Un bărbat cu cămașa desfăcută la piept se trudește să înfigă în asfalt un picamăr defect. Alți cîțiva moșmondesc, lungiți pe burtă, la mașinăria unui compresor.
În Parcarea dintre BCU și Athénée Palace, o primărie de sector a organizat un concert-spectacol gratuit. Sub pînza de cort a scenei, formația Zdrențăroșii își pune la grea încercare instrumentele electronice. Membrii formației poartă blugi ferfeniță, tricouri pătate cu cerneală și teniși dați cu cretă. Cu aspectul ăsta de inși fără căpătîi, care cerșesc cînd nu dorm prin canale, respectivii și-au făcut ditamai vilele și și-au cumpărat automobile de lux.
Adolescenți necopți, dispuși în orice clipă să fugă de acasă, îi urmăresc scobindu-se în nas.
La cele două toalete ecologice, coada crește de la un minut la altul.
Pe pajiștea din fața Ateneului, un dulău pe care stăpînul l-a lăsat liber aleargă prostește cu o minge în gură.
O mireasă traversează printr-un loc nepermis. Agentul din mijlocul străzii dă să ducă țignalul la gură. Văzînd însă despre ce-i vorba, se răzgîndește.
E, totuși, o mireasă.
Îmbrăcată în alb din cap pînă în picioare, cu voalul subțire abia atingîndu-i umerii. Nu e nici frumoasă, nici urîtă. Răspîndește în jur un aer de gingășie fără fisură. Aerul de care se bucură, în chip automat, orice femeie din lume în ziua cînd e mireasă.
Astfel că agentul se apropie de ea și, salutînd-o ceremonios, îi cere actele.
— Vă urez mult noroc în viață! – spune el, înapoindu-i-le, fără s-o mustre măcar pentru încălcarea Codului Rutier.
Era doar curios să afle dacă nu cumva o cheamă Anica.
Schema Găinii ouătoare
Un grup de conferențiari, venit de la București, poposi în sat pentru a deschide ochii celor din Vintileasa asupra găinilor cu adevărat ouătoare. Acțiunea debută printr-o lecție ținută la Căminul Cultural. Pe tabla împrumutată de la școală desfăta privirile interesate Schema găinii bună de ouă, prinsă în piunezele aduse de acasă de directoarea Școlii generale de 7 ani. Președintele brigăzii, șeful catedrei de Galinacee de la Institutul Agronomic București, explică, celor veniți la conferință doar după ce li se făgădui că vor avea prioritate la umplerea buteliilor, criteriile după care se deosebește o găină cu adevărat ouătoare de celelalte, cărora, printr-o comparație, nepotrivită desigur, el le-ar putea spune „muritoare de rînd“.
Conferențiarul se ajuta în această treabă și de bețigașul cu care profesorul de Geografie de la Școala generală de 7 ani arăta pe hartă cursul principalelor rîuri și fluvii ale lumii. Planșa înfățișa în culori atractive o găină uriașă, cu un aer grețos de îngîmfat, explicabil dacă ne gîndim că era vorba de o Găină-Model.
În dreptul crestei, scria:
Creastă mare roșie, strălucitoare, cu țesături fine.
În dreptul pieptului:
Piept lung, larg și adînc.
În dreptul ochiului:
Ochi mare, vioi, proeminent.
În dreptul ciocului:
Cioc galben deschis, scurt și puternic.
În dreptul picioarelor:
Picioare drepte și puternice, ușor depărtate unul de altul.
Sub desen era trecută precizarea:
Înfățișare vioaie, cu puțini fulgi.
Lecției îi urmară vizite făcute fiecărui gospodar acasă, în cadrul cărora găinile din bătătură fură verificate minuțios. Comisia, ca reprezentantă a Științei, n-avea puteri administrative. Ea nu făcea altceva decît să sugereze. Gospodarul era cel care hotăra în ultimă instanță.
Examenul dezvălui că, din tot satul, un singur exemplar merita titlul de Găină bună ouătoare:
Cea a babei Paraschiva Purdel, din Vintileasa dinspre Munte.
Baba se gîndea mai demult s-o taie, deoarece nu făcea ouă.
După plecarea brigăzii, Ghiță Lovin, primarul comunei Vintileasa, o avertiză să n-o pună dracu’ să taie găina-model, motiv de mîndrie a localității în județ și în țară.
Paraschiva Purdel, clonțoasă rău, îl întrebă:
În acest caz, cine o să se ouă?
El, primarul?
Drept urmare, primarul îi aduse pe șest o găină normală, care făcea ouă.
Rămasă vie, găinii-model i se găsi, cu sprijinul direct al Consiliului Popular, un coteț de tip nou.
Cînd venea o brigadă de la Centru, era scoasă din coteț și prezentată pentru a se vedea că există.
Găina-model mai era scoasă din coteț și cînd veneau s-o vadă grupuri de pionieri, cititoare fruntașe ale revistei Săteanca, precum și alte găini din țară, care voiau să-i urmeze exemplul.
La meci
În fața stadionului Dinamo, suporteri în tricouri roșii se îmbarcă în autobuze pentru a pleca în Ghencea, unde va avea loc derby-ul etapei:
Meciul cu Steaua.
Cîțiva dintre ei barează calea trecătorilor pașnici, somîndu-i să răspundă dacă țin cu Dinamo.
Speriați, cei mai mulți răspund da, deși habar n-au cine-i Dinamo.
Scandal parlamentar
Discuții contradictorii, aprinse, ba chiar pătimașe, stîrni ceea ce parlamentarii Opoziției numiră afacerea mafiotă Balta sfîntă a neamului.
Era vorba, după cum o arată documentele vremii, de un scandal enorm, iute ajuns, prin presă, la nivelul întregii națiuni.
Se întîmplase astfel:
Guvernul concesionase, prin încredințare directă, trei sferturi din bălțile României. Nu produceau nimic – se spunea în Motivarea dată publicității în Monitorul Oficial – nici pește, nici stuf, nici papură, în afară de țînțari, firește.
După ce luă Balta Golea în primire, firma White Fish din Ohio hotărî s-o sece și în locul ei să ridice un bloc de birouri, înalt de 30 de etaje, cu parcare la subsol și heliport pe acoperiș. Numai astfel mai putea fi recuperată măcar o parte din banii dați pe baltă, pe care firma o luase ca să facă din ea iaz de pescuit pentru turiștii din alte galaxii.
La puțin timp după încheierea contractului, Societatea de studiere a ființelor care ar putea semăna cu omul publică, la Sydney, unde-și avea sediul, dovezi zdrobitoare că extratereștrii n-au noțiunea de pește.
Acolo de unde vin ei, pe rîuri curge smoală, iar lacurile sînt din acid sulfuric.
Acționarii firmei din Ohio, în realitate niște șmecheri din Zimnicea, știau că Raportul era o escrocherie a unora din Fălticeni, care ar fi vrut să pună ei mîna pe baltă.
Americanii, pe a căror participare la capitalul social al firmei se conta, nu știau asta. Astfel că se renunță la proiectul cu iazul în favoarea celui cu blocul.
Într-o luni după-amiază, cînd erau programate dinadins întrebările și interpelările adresate Guvernului, pentru că era intervalul de timp cînd, de regulă, parlamentarii o zbugheau la Bufet, să se dreagă după chefurile din weekend, un senator șters, care pînă atunci nu luase niciodată cuvîntul de la tribună, se înscrise pe lista de vorbitori și, fără intonație, într-o monotonie desăvîrșită, citi vreo jumătate de oră un text din care se putea trage concluzia că protestează față de crima care e secarea Bălții Golea. Balta respectivă făcea parte din galeria de locuri sfinte ale neamului românesc. Aici – după cum spuneau hrisoavele – se scăldase Mihai Viteazul în drum spre bătălia de la Călugăreni.
Pînă la urmă, scandalul s-a stins la fel de repede cum s-a aprins.
La solicitarea Guvernului, Institutul de Istorie al Academiei a adus la cunoștința opiniei publice un document care dovedea, în chip zdrobitor, că Mihai Viteazul n-avusese timp să scalde. Veneau turcii și, în aceste condiții, lui numai de asta nu-i ardea.
Firma White Fish renunță la proiect și acționă statul român în judecată, cerînd despăgubiri de zece ori mai mari decît suma dată pentru concesionare.
Asta și urmăriseră escrocii din Zimnicea cînd porniseră afacerea. Astfel că, după un an numai, procesul era cîștigat prin sentință definitivă și executorie.
Fapt
Al zecelea angajat n-a putut fi găsit, deoarece figura pe statul de plată drept cal.
Intervenția
Vasile Urdubaie tocmai se întorsese de la București, unde fusese să vadă dacă i s-a dat răspunsul la cererea sa.
Cu cîteva luni în urmă, depusese la OSIM, personal (în poștă
n-avea încredere), proiectul unui dispozitiv de vopsit anotimpurile, pentru că – zicea el – se confundau între ele.
Totul pornise de la o controversă avută într-una din după-amiezile de sîmbătă la barul Marry and John cu alți cîțiva inși din Vintileasa, fără loc de muncă și ei, ca și Vasile Urdubaie, în chestiunea dacă a venit sau nu primăvara.
După o iarnă care numai iarnă nu fusese – fără zăpadă, cu zile ca de vară – dăduseră buzna martie, aprilie, apoi mai.
Copacii n-avuseseră încotro.
Se văzură obligați să înfrunzească și să înflorească.
Păsările se apucară de ceea ce știau ele cel mai bine să facă: de ciripit.
Numai că totul era înșelător.
În toiul după-amiezilor, un nor care se fîțîia încolo și încoace pe boltă, de se întrebau cei din sat ce dracu’ a găsit acolo, deasupra Vintilesei, cînd putea să se ducă deasupra Bucureștilor, unde se petreceau lucruri mult mai interesante, provoca un frig de-ți clănțăneau dinții.
Controversa izbucni în timp ce ei ședeau afară, pe terasă, la masa pe care Nelu Cojică, proprietar și gestionar totodată, aruncase o mușama, frecînd-o cu o cîrpă, apoi venise în silă și le trîntise în față stacanele cu bere, de parcă le-ar fi plătit el, nu ei. Cît mai era soare, era o plăcere să lenevești acolo, la masă, cu berea în față, privind șoseaua ca la cinematograf.
Cînd venea însă umbra, se făcea brusc frig.
— Ce vară tîmpită! – exclamase Săndel Ghimpu, abia întors din Italia cu un transport de telefoane fixe furate și care urma să plece din nou, după ce plasa aparatele prin satele din Munți, unde, dat fiind că modernitatea pătrundea mai greu, așa ceva se mai cumpăra încă de la vînzătorii ambulanți, desigur.
— Păi, de unde știi că-i vară?! – întrebă arțăgos Vasile Motocea, supărat în după-amiaza aia că nevastă-sa îi luase lanțul de la bicicletă și-l pitise pe undeva, ca să mai stea și el pe acasă.
Într-adevăr, de unde știm că-i vară și nu primăvară?! – tresări Vasile Urdubaie, care tocmai atunci se mobilizase ca să poată lovi decisive, cu palma, o muscă ocupată cu decolarea și aterizarea pe mușamaua deja lipicioasă de bere.
— Ar trebui să se dea cu vopsea anotimpurile, să știm cînd se termină primăvara și cînd începe vara! – zise unul de la masă, pe care Vasile Urdubaie nu și-l mai amintește acum sau nu vrea să și-l amintească, pentru a nu se trezi că ăla pretinde drepturi de autor.
Și astfel, Vasile Urdubaie născoci dispozitivul de vopsire a anotimpurilor, al cărui proiect îl depusese personal la OSIM, sub forma unui maculator pe care, după ce i-l confiscase lui ăla micu’, îl umpluse cu scrisul său mărunt și-l prevăzuse cu 10 planșe desenate tot de el cu carioca.
Primi răspunsul după vreo cîteva luni.
Deși erau nespus de încîntați de idee, cei de la OSIM nu puteau da aviz pozitiv. Se opunea categoric Ministerul Mediului, pe considerentul că prin vopsire un anotimp poate fi afectat din punctul de vedere al ciclului său normal. Ceva asemănător unor semințe modificate genetic.
O directivă a Uniunii Europene interzicea producerea de semințe modificate genetic.
Cînd o primiseră, cei de la Mediu înscriseseră anotimpurile la categoria semințe.