Megafon
Pe străzile orășelului păcăne o mașină hodorogită.
Farul din dreapta, ieșit din alveolă, dar prins cu sîrmă, se bălăngăne primejdios. Oglinzile laterale sînt crăpate.
Din megafonul cocoțat deasupra, candidatul se bate cu pumnul în piept:
— Nu fi îngrijorat! Ajung și pe strada ta!
Auzind asta, un bărbat ieșit în balcon doar în chiloți, ca să-și toarne o cană de vin din butoiul de plastic, pune mîinile pîlnie la gură:
— Ajungi în… mă-tii, boule!
După care, ca să nu fie reperat, o zbughește în casă, încuind ușa de la balcon pe dinăuntru și trăgînd perdeaua.
O altă mașină, într-un alt orășel, face și ea campanie prin megafon. Pe geamurile Daciei proaspăt vopsite spînzură portretul candidatului. Un ins cu aerul cuiva care fuge de o muiere gata să-i ardă o coadă de mătură pe spinare.
Șoferul, mai mult decît vesel
Pe șoseaua Pantelimon, luată în stăpînire de Trustul III Construcții București, se tîrăște un buldozer. Coșul pufăie vesel nevoie mare. Roțile șchioapătă ritmic. Tăblia zdrăngăne.
Coada mașinăriei galbene se hîțînă într-o parte și-n alta, mai ceva ca a unei rațe ghiftuite.
Săltînd pe scaunul cu arcurile plesnite, șoferul fluieră binedispus, cu basca pe o ureche, făcînd cu ochiul stîlpilor înșirați
de-a lungul liniei de tramvai.
Din cînd în cînd, mai precis, ori de cîte ori se izbește dureros cu capul de barele prelatei, scoate un chiot pătimaș.
În urma gînganiei metalice, tramvaie, autocamioane, mașini personale, salvări, autobuze bălăngăne din clopote, claxonează, trag de sirene, zbiară din răsputeri, plesnind de furie.
Dacă ar putea, ar face bucăți-bucăți utilajul care ocupă tot drumul cu tîrîrea lui nepăsătoare.
Loc să se dea deoparte există berechet. I-l arată călătorii, care au coborît din tramvaie și însoțesc pe jos buldozerul, înjurînd furioși, amenințîndu-l pe tractorist cu bătaia.
Deși știe ce-i în spate, șoferul nu se dă la o parte. Are și motive, în cupa din față, acolo unde poți vedea, în mod obișnuit, pămînt, cărămizi, pietroaie, bucăți dintr-un mal lutos, stau grămădiți unul
într-altul, lîngă o mașină de spălat nou-nouță, doi inși cu fes. Unul dintre ei ține în brațe o pungă de cumpărături. Amîndoi se lăfăie pe niște scaune de grădină, și ele nou-nouțe. Sînt doi inși din Tîmăsoia, sat la vreo zece kilometri de Marele Oraș.
L-au rugat pe prietenul lor, Fane Mărgineanu, lucrător pe Șantierul Trustului III Construcții, să-i repeadă pînă acasă cu buldozerul. Au cumpărat o mașină de spălat și, cum cei de la magazin le-au spus că n-au deocamdată mijloc de transport, s-au gîndit la buldozerul lui Fane.
Între timp, șeful de șantier întreabă în dreapta și-n stînga unde dracu’ o fi Fane cu buldozerul, pentru că e nevoie de el să mute o grămadă de pietriș răsturnată din greșeală, de un camion, chiar în poarta pe care intră de obicei șefii.
Cerneala de la admitere
Admiterii, cel mai important eveniment din Vintileasa după ducerea vacilor la taurul comunal, cu mult peste adunarea generală a Cooperativei Agricole de Producție, îi urma o lună de comentarii, polemici și istorisiri de pățanii.
Dacă ai fi văzut cum se discuta despre admitere ai fi crezut că fiii și fiicele celor din sat nu fuseseră pînă la Iași, pînă la București sau pînă la Cluj, ci pînă dincolo de Cercul Polar și că se întorseseră de acolo unde fuseseră nu admiși sau respinși, ci vii sau morți.
Cea mai comentată pățanie, considerată – pe drept cuvînt – și cea mai dihai, o avea ca eroină pe Cocuța Cocîrlă, fata lui Calistrat Cocîrlă, din Vintileasa Deal, care dăduse la Facultatea de Geografie din București.
La deschiderea lucrărilor, cum se spunea oficial dezlipirii colțului în care se afla, ascuns, numele candidatului, Comisia se trezi în fața unei lucrări contraveniente. Fusese scrisă cu cerneală verde.
Dispozițiile erau însă limpezi:
Nu se admit lucrări care au semne aparte.
Anunțată de descalificare, Cocuța Cocîrlă, împreună cu unchiul la care trăsese în București pe perioada admiterii, făcu contestație la Comisia Centrală, pe motiv că ea scrisese cu cerneală albastră și nu verde!
Folosise, cum de altfel și dovedi, cerneală albastră, de tip Victoria, luată de la Librăria nr. 125, de pe Moșilor. Contestației, Cocuța îi anexă:
Călimara cu cerneală, stiloul cu care scrisese, amîndouă ștampilate de Comisia de verificare a candidaților la intrarea în sală, adeverința de la librărie că, într-adevăr, cumpărase o călimară cu cerneală tip Victoria, contra sumei de 3,50 lei, un înscris pentru a dovedi că ea alcătuise lucrarea și nu o mînă străină.
Ministrul Învățămîntului, președintele Comisiei Centrale de Contestații, luă călimara, deșurubă capacul, mînjindu-se ca dracu’, trase cerneală în stilou, șterse penița cu grijă și scrise ceva pe coala de hîrtie din față, adusă de secretară la solicitarea sa prin interfon.
Textul suna astfel:
Afară ninge și eu sunt trist!
Text fără nici o importanță din punctul de vedere al conținutului, pentru că, în realitate, importantă rămînea chestiunea:
Dacă cerneala era verde sau nu.
La vreo jumătate de oră de la acest act făcut de președinte în prezența celorlalți membri ai Comisiei, urmărit, firește, și de un aparat de filmat, pentru a exclude orice suspiciune, cerneala, pînă atunci albastră, deveni verde.
— Nu se poate! – se răsti președintele la Cocuța Cocîrlă, dumneata ai avut cerneală specială.
Era o observație absurdă. Chiar în fața lui, pe birou, se afla adeverința de la Librăria nr. 125 care dovedea, cu ștampilă și iscălitură în regulă, că respectivul articol de papetărie era cerneală pur și simplu.
Cum Cocuța îi atrase atenția asupra hîrtiei de pe birou, președintele se buimăci complet.
Începu să zbiere și să bată cu pumnul în masă, dar nu împotriva candidatei (regulamentul interzicea intimidarea contestatarilor), ci împotriva Librăriei nr. 125, împotriva sistemului de librării bucureștene, a comerțului socialist și dacă, într-o clipă de luciditate, nu s-ar fi oprit, cine știe unde ar fi ajuns cu înjuratul.
Potolit brusc, puse mîna pe telefon și se interesă la Centrala de cerneluri și vopsele Victoria.
Acolo – i se spuse la telefon chiar de către directorul general al Centralei – problema era cunoscută. Dintr-o greșeală de laborator, sancționată, firește, fusese trimis pe piață un lot de 50.000 de călimări cu cerneală care nu se fixa: după un timp, din albastră devenea verde, din verde devenea roșie, și așa mai departe, pînă epuiza spectrul și devenea invizibilă.
Președintele admise contestația.
Ce nu știa nici Cocuța, nici unchiul, cititor de contoare, nici președintele Comisiei, era un lucru pe care cei din Vintileasa îl bănuiră imediat ce aflară de întîmplare:
Din cauza cernelii se schimba nu numai culoarea celor scrise, dar și conținutul.
Astfel că lucrarea Cocuței Cocîrlă, de nota 3 cînd fusese redactată cu albastru, deveni de zece cu felicitări cînd apăru cu cerneală verde.
Drept urmare, Cocuța Cocîrlă intră prima la Geografie.
Tratată în primul an de profesori și colegi ca o vedetă, Cocuța nu termină facultatea.
În anul trei, înaintea examenului la Vulcanii stinși, fugi în lume cu un ins însurat, trecut binișor de patruzeci de ani, cu mîini uscățive, ca niște rădăcini, și cîteva șuvițe adunate peste chelia proeminentă, specialist – spunea el – în Scarpologie, știință avînd drept deviză: Spune-mi cum porți pantofii ca să-ți spun cine ești!
Secvență
— Dă-te, dom’le, mai încolo, ce te-ai cocoțat în spinarea mea?!
— Ah, ah, piciorul!
— Dați-mi voie, cobor la prima!
— Dacă vreți să vă mutați un pic mai încolo, de o jumătate de oră stați pe piciorul meu!
— Vasilică, Vasilică, te-ai urcat?
O femeie mărunțică, îmbrobodită și sărmană, abia mai răsuflă între cîțiva zdrahoni. De cînd s-a suit nu mai știe ce se întâmplă cu ea. Habar n-are prin ce stații oprește autobuzul și nici prin ce oraș călătorește, deși, la urcare, se mai afla în București încă.
Nu-și poate da seama cam pe unde se află.
Valul de oameni, purtat în toate părțile de virajele și opririle autobuzului, o duce și pe ea, în neștire.
Noroc că insul de lângă ea, mai înalt, îi face cronica traseului pe care merg.
— Am ajuns la garaj! – o anunță cronicarul ad-hoc, nu știu de ce brusc înveselit.
Inițiativa directorului
Grație energiei sale deosebite, Sergiu Iorga, noul director, reuși în scurt timp să schimbe din temelii viața Combinatului din Tupilații Vechi.
Cei 500 de salariați deveniră, printr-o hotărîre adoptată în unanimitate de Adunarea Generală, expusă la Gazeta de perete și citită timp de o lună, în fiecare dimineață, la stația de radioficare, primul colectiv din țară alcătuit exclusiv din nefumători. Cum, de altfel, aveau să nareze și ziarele, încîntate de inițiativă, lupta tînărului director cu o înrăită mentalitate milenară se dovedise deloc ușoară, anumite momente putînd fi considerate, fără nici o exagerare, chiar dramatice.
A doua zi după instalarea sa ca director, Sergiu Iorga, a cărui constantă ură față de țigări își avea și unele motivații intime, greu de explicat aici, interzise cu desăvîrșire fumatul în birouri și ateliere, pe coridoare și pe scări, ba chiar și în spații deschise, fixînd locuri speciale pentru cei care nu se puteau, totuși, stăpîni.
Fumătorii fură obligați să-și confecționeze un așa-zis SIDCHIȘT:
Sistem Individual de Depozitare a Chiștocurilor de Țigară.
Era vorba de o cutiuță pe care trebuiau s-o aibă asupra lor și s-o prezinte la verificare ori de cîte ori se întîlneau cu directorul.
Mai mult, fiecare om al muncii avea datoria să poarte un ecuson, special confecționat în uzină, pe care scria Fumător sau Nefumător.Încazul fumătorilor, pe ecuson se preciza și cifra țigărilor consumate în orele de program. Fumător 12 însemna că respectivul fuma în timpul serviciului douăsprezece țigări.
Firește, dînd curs blestematei disponibilități umane către adaptare, mulți inși înrăiți își văzură de fumat chiar și în noile condiții. Fără să cedeze, păstrîndu-și optimismul funciar, Sergiu Iorga trecu la șicanarea celor care nu se lăsaseră, totuși, de acest obicei nociv, în contradicție cu adevărul că omul provine din maimuță. Ați văzut dumneavoastră cîine-lup trăgînd din țigară? – întreba el retoric. În urma unui calcul simplu, tînărul director hotărî ca timpul maxim de fumat al unei țigări în locurile special amenajate să fie redus de la cinci minute, cît era inițial, la trei, păstrîndu-se varianta unei și mai mari restrîngeri.
— Astfel – declară înflăcărat Sergiu Iorga într-una din numeroasele adunări generale pe întreprindere, pentru că, am uitat s-o spunem, toate celelalte probleme fură lăsate în planul al doilea, umbrite de cea a luptei împotriva fumatului –, se vor reda producției 3.000 de minute.
Oricît de împătimiți ar fi fost, mulți renunțară la fumat, obligați cum erau să tragă din țigară și să scoată fum în ritmul unui vapor cu aburi.
În plus, ori de cîte ori dădea cu ochii de un purtător de SIDCHIȘT, directorul îl punea să-i arate mucurile de control, lăudîndu-l dacă acestea erau țigări pe jumătate sau pe trei sferturi fumate și, dimpotrivă, fixîndu-l mustrător dacă erau chiștoace.
La un an de la începerea bătăliei, în biroul său de la etajul al
IV-lea al clădirii, cu ferestrele dînd spre imensul cîmp de maci al
IAS-ului vecin, directorul trăi în fine clipa triumfului decisiv. Ultimii fumători, constituiți într-o delegație jalnică, abia ținîndu-se pe picioare, se prezentară pentru a completa formularul-tip, conceput de însuși directorul în persoană:
„Subsemnatul …….. de bunăvoie și nesilit de nimeni rog să fiu trecut în rîndul nefumătorilor.“
Cînd ușa se închise în urma lor, directorul se apropie de fereastră și privi în depărtare.
Pe chipul lui nu se citea nimic.
Gestul era, totuși, al unui învingător.
Al unuia care se stăpînește perfect.
Ca urmare a situației catastrofale în realizarea planului, directorul Sergiu Iorga fu destituit din funcție și transferat ca simplu economist la întreprinderea de sere Zărnești. Aici, după un an de crîncenă bătălie, reuși să declare camera în care lucra împreună cu alți cinci colegi primul birou din țară în care nu se fuma de bunăvoie.
Noul director al Combinatului din Tupilații Vechi era un fumător înrăit.
Chiar din prima zi porni o vastă campanie pentru a readuce întreprinderea în rîndurile unităților productive normale.
Dar, oricîte eforturi depuse el, nici unul dintre foștii fumători nu se mai întoarse la vechea sa deprindere.
Și, în cele din urmă, mai puțin energic decît primul, noul director renunță.
Colectivul rămase mai departe unul de nefumători.
Chefuri
Jandarmii au surprins în flagrant delict cîțiva inși de condiție bună care chefuiau noaptea în WC-urile ecologice din parc.
Se făceau criță cu săpunul lichid, în care puneau spirt medicinal.
De pe vremuri
A apărut un nou tip de băutură răcoritoare: Frucola.
Produs al inteligenței românești, cum i-a zis, în articolul de pagina întîi, reporterul Scînteii, după ce-a băut o sticlă de Pepsi scoasă de directorul întreprinderii din seiful unde ținea o întreagă lădiță, Frucola se vinde la tarabele de la intersecții, instalate acolo sub semnul campaniei de promovare cu orice preț a comerțului în aer liber. E vorba de o tejghea lungă, din două mese puse cap la cap, peste care s-a aruncat un cearșaf plin de pete de cafea și de miere. Cafeaua nu se știe de unde e, dat fiind că la tarabe nu se vinde așa ceva, produsul respectiv lipsind chiar și din cafenele. Mierea, în schimb, e de la borcanele de miere, toate cu capacele crăpate.
Pe tejghea, dai cu ochii de ceea ce se găsește în orice cofetărie. Cornuri cu cașcaval, în care nu e nici urmă de cașcaval, covrigi tari ca piatra, nugaua la foiță (e greu să spui unde se termină foița și unde începe nugaua și, în consecință, nugaua poate fi mîncată numai cu foița), sticluțe cu suc artificial de lămîie și bastoane milițienești umplute cu bomboane. În spatele tejghelei dîrdîie de zor și de obicei o femeie între două vîrste, cu un fes de lînă tras peste urechi, ținînd mîinile în buzunarele pufoaicei rupte-n coate.
Tropăie ca să se încălzească și-și trage nasul întruna, ca să nu mai scotocească după batistă.
Noul produs nu e cumpărat de nimeni.
Chiar vînzătoarele te avertizează să nu-l iei. Căci, desfăcînd capacul prin izbire de marginea cutiei de tablă (desfăcătorul s-a pierdut), țîșnește afară, într-un șuvoi alb, ca de șampanie, aproape tot lichidul.
E un lot uriaș, de un milion de sticle, cu defect de fabricație.
Au pus prea mult acid.