Lucrul la rubrica Istoria presei romîne trăite de mine însumi m-a obligat să cercetez pe lîngă colecțiile de publicații și cărți dedicate presei noastre. Una dintre acestea – de neocolit pentru cine vrea să știe cîte ceva despre ziarele și revistele apărute în România de a lungul timpului – rămîne lucrarea în patru volume Presa românească de la începuturi pînă în prezent. Dicționar cronologic 1790-2007. La fiecare publicație autorul – regretatul Ion Hangiu – redă din primul număr Programul redacțional și un text semnificativ pentru acest Program. În volumul IV, dedicat presei postdecembriste , descopăr nu fără încîntare un text despre care nu-mi mai aminteam să-l fi publicat în această viață:
Introducerea la rubrica de comentarii din Național Punct și de la capăt.
După plecarea de la Evenimentul zilei, în februarie 1997, m-am retras în bibliotecă. De aici m-a scos regretatul Gheorghe Voicu, fost redactor șef la Evenimentul zilei, care plecase de la ziar o dată cu mine. Făcea un ziar propriu:
Național.
M-a rugat să-i dau o mînă de ajutor în conceperea noului ziar. I-am dat. Și astfel pot trece printre realizările mele și o parte din rubricile ziarului Național.
Totodată, Gheorghe Voicu m-a rugat să reiau la Național rubrica mea de succes de la Expres Magazin de pe vremuri:
Punct și de la capăt
Astfel că în numărul din 16 iunie 1997 al ziarului Național semnam textul La o revenire.
Simt nevoia să-l republic la rubrica Jurnalul gîndurilor mele, pentru că el se înscrie practic în hotarele unui eseu.
La o revenire
O dată cu apariția acestui nou jurnal, revin în lumea hîrtiei tipărite în ipostaza, alintată de unii pentru a-i da mai mare importanță, de analist politic. Aproape cinci luni de zile, cît au trecut de la plecarea mea, mai mult sau mai puțin alungată, din presa cotidiană, m-am cufundat, prin lecturi, în trecutul României și al lumii. De acolo, din adîncurile cu personaje și fapte care au fost, m-am întors din cînd în cînd la suprafață. Ridicînd capul, asemenea înotătorului ce simte nevoia pieptului de aer pentru a reveni la zvîcnetul lui subacvatic, am avut răgazul de a privi în jur. Și de fiecare dată, avînd în față prezentul foșgăitor, mi-am dat seama că nu-i necesar să stau prea mult la suprafață pentru a afla ce se întîmplă în realitatea românească de azi. Puteam rămîne la fel de bine, dacă nu chiar mai bine, ani în șir, acolo, în trecut. Nimic din ce-am surprins întîmplîndu-se azi nu diferea esențial de ce-am descoperit în cărțile care închid trecutul. Deși de anumite fapte din istoria României și a lumii ne despart în unele cazuri cîteva decenii, în altele chiar cîteva secole, prezentul pare a repeta trecutul, cu măririle și decăderile sale, într-o asemănare uluitoare.
Recitindu-l pe Shakespeare, a cărui operă e o meditație gravă asupra istoriei de acum cîteva secole, am fost izbit de un adevăr: în tragediile marelui dramaturg neamurile sînt adversari de moarte. Nevasta își strangulează bărbatul. Fiul își otrăvește tatăl. Nepotul își ciopîrțește unchiul. Aceste neamuri nu sînt niște bieți oameni de rînd. Sînt conducători de popoare. Legătura de sînge nu-i oprește totuși să se facă harcea-parcea unul pe altul.
Explicația dată de Shakespeare?
Interesul politic, altfel spus, pohta de putere, stă mai presus de rudenie.
În varianta românească a piesei Regele Ioan, Dan Botta traduce acest interes prin cuvîntul Folosul, definit ca «tîlhar de legăminte».
Zilele acestea românii au luat cunoștință de cinismul cu care marele imperiu al sfîrșitului de secol, America, ne-a scos, dintr-o simplă trăsătură de condei, de pe lista celor ce urmau să intre în NATO în primul val. Zadarnice au fost surîsurile, plecăciunile, dovezile noastre de iubire față de SUA. Marele Frate le-a dat la o parte cu palma sa uriașă ca pe niște resturi netrebnice. Și-a spus cuvîntul în decizia Americii antipatia față de România? Firește că nu. A jucat un rol decisiv în hotărîrea SUA ceea ce Shakespeare numea Folosul. Cel ce împingea acum cîteva secole pe neamurile de rang din Europa să se hăcuiesc între ele.
Cu cinci decenii în urmă, în ianuarie 1946, urmare a înțelegerii de la Moscova a celor trei mari puteri (SUA, URRS și Anglia), PNȚ trebuia să-și desemneze, ca principal partid de opoziție, un reprezentant în guvernul Groza. Era, cum s-a dovedit ulterior, un post fără însemnătate, mai marii lumii luînd această hotărîre pentru a da o satisfacție mai mult formală decît reală îngrijorărilor din România privind brutala ascensiune a dictaturii comuniste. La ședința Delegației Permanente a PNȚ din 3 ianuarie 1946 e propus pentru postul din Guvern Ion Mihalache. Luînd cuvîntul, fruntașul țărăniste Nicolae Lupu a cerut să fie el desemnat ca ministru, deoarece «fiind bătrîn, eu nu mai am mult timp de așteptat». Doctor Nicolae Lupu a amenințat că, în caz contrar, el se va rupe de PNȚ și va face un partid care va colabora cu PCR. Și cum Delegația Permanentă a rămas la Ion Mihalache, Nicolae Lupu părăsește PNȚ și înființează Partidul Țărănesc-Democrat. Făcînd astfel jocul comuniștilor, interesați în a slăbi partidele democratice prin crearea unor disidențe. Gestul lui Nicolae Lupu s-a petrecut într-un moment în care oricărui om lucid îi era clar că lupta împotriva dictaturii comuniste cerea tuturor politicienilor democrați să lase de o parte hachițele, interesele personale și să fie mai uniți ca oricînd. Dacă în acel moment un politician de talia lui Nicolae Lupu dă o lovitură propriului partid, democrației, independenței naționale numai și numai pentru că nu primise un amărît de post de ministru fără portofoliu, cum să pretinzi politicienilor de azi, aflați încă în stadiul de sugari, să lase de o parte meschinele interese personale pentru a păstra unitate partidelor cărora le sînt membri sau chiar lideri. Diferă cu ceva aberantul gest al lui Nicolae Lupu de cele ale unor politicieni prezenți care sapă pe dinăuntru propriile partide, care pleacă dintr-o formațiune politică pentru a înființa una, mai mititică, dar peste care să fie șefi absoluți?
Firește că nu.
E același politicianism românesc orb, meschin, incapabil de a vedea dincolo de vîrful pantofilor, politicianismul care a făcut posibile dictaturile carlistă, antonesciană, comunistă, prin fărîmițarea partidelor importante, prin punerea intereselor personale înaintea intereselor naționale.