La marginea satului, între ultima casă din Vintileasa şi prima din Vătraiul, adică exact acolo unde se va construi, peste cîţiva ani, cartierul rezidenţial al îmbogăţiţilor din Floreşti, primarul se gîndi să amenajeze un loc din poezia lui Eminescu. Gavrilă Tacu nu ştia din poetul naţional decît textele devenite romanţe şi, mai ales, cel cu Trece lebăda pe ape/ Printre trestii să se culce. Ori de cîte ori se îmbăta, lălăia versurile astea pînă-i dădeau lacrimile şi cădea cu capul pe masă. Se trezea însă într-o altă stare de spirit, net diferită de prima, drept pentru care sărea în sus, zbierînd, Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii! atît de tare încît găinile din ogradă se zburătăceau în toate părţile, iar dulăul ţîşnea din cuşcă, gata de atac. Ajuns primar, la capătul unui scrutin pasionat, deoarece se întrecuseră, printre alţii, vrăjitoarea Maria de la Magia Albă, veteranul de război, Ion Purdel şi nebunul satului, un scrîntit care pretindea că-i sutaşul ce-i vîrîse lui Christos lancea în coastă şi de atunci, de 2000 de ani nu poate dormi de remuşcări.
Ajuns primar, deci, Gavrilă Tacu îşi făcu un scop al vieţii din amenajarea locului eminescian. Pornind la drum, îşi dădu seama, după primii paşi, că lucrurile erau mult mai dificile decît credea el. Mai întîi era nevoie de o aprobare a Uniunii Scriitorilor, care trebuia să vadă dacă nu cumva viitoarea amenajare deformează spiritul operei eminesciene. Pentru nenorocita de ştampilă primarul trebui să trimită ditamai dosarul:
Adresă prin care cerea aprobarea, schiţa locului, o mostră din viitoarea apă a lacului, pusă într-o sticluţă absolut curată, verificată din punct de vedere igienic de Direcţia judeţeană de Sănătate, textul poeziei în 10 exemplare trase la xerox şi spicuiri din exegeza poeziei, realizate de bibliotecara şi, totodată, moderatoarea talk-show-urilor din prim-time la staţia de radioficare a satului.
De la Uniunea Scriitorilor răspunsul veni destul de repede. Pentru verificarea la faţa locului, membrii Consiliului se băteau literalmente, atraşi de perspectiva unei călătorii în ţară, cu obişnuitele mese festive, dar mai ales, de cea a unei diurne babane. Astfel că primarul se pomeni în cîteva zile cu trimisul Uniunii, pentru a verifica la fața locului dacă să se pună sau nu ștampila de aprobare.
Reprezentantul breslei, un poet de mare viitor, deocamdată muritor de foame, umblă beat cele trei zile, cît îşi luase pentru deplasare. Primarul se aflase mai întîi într-o situaţie complicată. Poetul ţinea morţiş să bea împreună cu el un pahar de vin, prin asta înţelegîndu-se o damigeană. În prima zi, la sosirea oaspetelui, căzuse în plasă. Ştiind că aprobarea depindea de poet, dar mai ales impresionat de părul lung, dat pe spate în chip eminescian şi de privirile albastre ale solului scriitoricesc, primarul acceptă să ciocnească din carafa de Protocol, o cană de sticlă, înflorită artistic, plină cu vin de Malaga, prezentat însă drept vin de Vintileasa. Vechi de 100 de ani, ascuns – declara el în toate discursurile de acest tip – într-o peşteră din munţi, de teama năvălitorilor succesivi. Astfel de momente erau de regulă scurte. Oaspetele pricepea că-i vorba doar de o simplă formalitate. Cheful propriu-zis, dacă se profila la orizont aşa ceva, urma mult mai tîrziu, seara, cînd omul îşi îngăduia o petrecere, ştiind că după aia va merge la culcare. Poetul însă îl lăsă cu gura căscată. Dădu pe gît paharul de parcă ar fi fost apă. Şi nici n-apucase vinul să lunece pe gîtlej, ca printr-o pîlnie, şi să se răspîndească în trup, asemenea apei în solul crăpat de secetă, că el se şi năpusti asupra carafei, umplu din nou paharul, îl aruncă pe gît, şi iar îşi turnă şi iar îl dădu pe gît, că n-apucă primarul să zică nici măcar Hai noroc! și carafa era goală, iar asupra lui se fixau doi ochi a căror exigenţă nu lăsa loc nici unui echivoc:
Doreau ca recipientul să fie umplut.
Buimăcit cu totul de iuţeala cu care bea celălalt, semănînd izbitor cu un furnal care înghite vagonete cu cărbuni, primarul se aplecă după damigeana de rezervă, umplu carafa şi o puse pe masă cu gesturile grijulii ale unui şef de stat care oferă o cupă. Poetul întinse mîna şi, din acea clipă, totul se repetă în chip halucinant. Pînă spre seară, cînd cei veniţi în audienţă, plecaseră deja, cînd nevastă-sa îl sunase de cîteva ori, iar lista celor care-i telefonaseră de la judeţ cu treburi urgente umpluse deja două file din registrul secretarei, cînd femeia de serviciu intrase şi ieşise de cîteva ori ca să ia gunoiul, cînd şeful de post venise şi-i şoptise la ureche că el a plecat la pîndă în Vintileasa Vale, cînd Gavrilă, vizitiul, apăruse în uşă, pentru a-i face semne convingătoare despre cineva care-şi pierduse răbdarea aşteptîndu-l, poetul dăduse gata cele cinci damigene de Protocol şi el, primarul, s-ar fi văzut obligat s-o atace pe a şasea, păstrată pentru oaspeţi de extremă urgenţă, prefectul sau chiar Ministrul Administraţiei Locale, un fel de rezervă de stat la care nu se umbla decît prin Hotărîre de guvern, dacă limba Poetului n-ar fi dat, printr-un miracol, unul dintre acele miracole stupefiante, ce ne fac să credem în forţa de dincolo de noi, peste gustul vinului de Malaga, uşor de recunoscut dintre mii de gusturi de băutură. Agregatul de dat pe gît pahar după pahar se opri brusc. Poetul căută în golul minţii sale întrebarea care-i încolţise o clipă, scoţîndu-şi scosese timid vîrful, asemenea firului de iarbă la finele lui februarie, prinse ceva şi chiar dădu să întrebe, mirat, bine, bine, ăsta ce fel de vin e? dacă în acel moment lumina n-ar fi slăbit în becul de deasupra, prinzînd a pîlpîi disperată, ca şi cum s-ar fi agăţat de filament ca să scape, şi, în loc, veni întunericul. Poetul care nu-şi mai dădea seama ce-i cu el, îşi aminti brusc de ce cîntau legionarii în lagărele lui Armand Călinescu şi, deodată, cu o voce baritonală deznădăjduită, izbucni Cu noi este Dumnezeu!
Astfel se încheie prima zi de control al celui trimis de Uniunea Scriitorilor. În timp ce poetul era dus de subţiori la Camera de oaspeţi, primarul se gîndi la complicaţia ivită şi, în cele din urmă, găsi soluţia:
Avea să-i dea drept însoţitor pe cel mai înrăit beţiv al satului:
Pantelimon Pantazi.
Vin era din belşug, dat fiind că satul era aşezat în vecinătatea unui Combinat de fabricare în proporţii de masă a alcoolului falsificat, un loc trecut cu litere apăsate pe harta tuturor Brigăzilor anti-Mafia din Europa. Pantelimon Pantazi putea oricînd candida la titlul mondial de rezistenţă la băutură. Peste ani, cînd muri lovit de un viţel pe lîngă care trecea din greşeală, autopsia medico-legală descoperi că avea bulbul rahidian deosebit de al celorlalţi muritori. Specialiştii susţineau că numitul organ, care reglează echilibrul, se adaptase la obiceiul omului de a bea de dimineaţa pînă seara, dezvoltîndu-se enorm, pentru a face faţă tendinţei fireşti de a pica în două labe. Graţie acestei mutaţii, care intriga pe savanţi, Pantelimon Pantazi se putea menţine în picioare şi pe un avion al cărui tren de aterizare prinde pista în ultima secundă. Cît despre vin, îşi păstra echilibrul şi dacă dădea pe gît un tren cisternă garat pe linia secundară în nodul feroviar Mărăşeşti. Cu o astfel de însuşire, omul nostru îi ţinu Poetului o veselă companie. La finele celor trei zile de deplasare, cînd primarul reuşi să-l îmbarce pe oaspete în microbuzul de Bucureşti, amăgindu-l că-l trimite în Posteritate, Pantelimon Pantazi raportă că n-are de ce să se plîngă. Faţă de el Poetul era un biet copil în materie de băutură. Singurul inconvenient fusese mania oaspetelui de a-i cere să recite împreună cu el, odată ajuns pe culmile ameţelii, din poezia română modernă, lucru destul de dificil pentru Pantelimon Pantazi căruia versul alb îi dădea dureri de cap.
Uniunea Scriitorilor era doar una dintre numeroasele instituţii de la care trebuia aprobare scrisă pentru a amenaja un loc eminescian la marginea comunei Vintileasa.
Timp de vreo lună primarul alergă în dreapta şi-n stînga pentru a obţine hîrtiile necesare. Smulse cu greu, de exemplu, o aprobare de la Autoritatea naţională de peisaj. Prin dosarul înaintat distinsei instituţii trebuia dovedit că luciul viitorului lac se armoniza cu peisajul din jur. De asemenea, se cerea demonstrat că umbra sălciilor plîngătoare era astfel aranjată încît, privit de pe margine, lacul producea în suflet o durere dulce, expresie individuală directă a faimosului şi intraductibilului Dor. Rezolvă mai uşor, în schimb, cu Autoritatea Naţională de preîntîmpinare a dezastrelor neprevăzute. Aici se cerea să arate că în lac nu-şi vor face apariţia monştri primejdioşi pentru populaţia din jur, cum ar fi, de exemplu, crabi gigantici sau crocodili cu aspect de păstrăvi, sau caracatiţe gingaşe. Bine informat, primarul descinse la Bucureşti cu o ladă de sticle de şampanie, un ied drăgălaş, ce putea fi utilizat după împrejurări, fie ca animal de casă, fie ca animal de tăiere, şi un coş de ouă proaspete, dinadins fierbinţi, pentru a dovedi că tocmai atunci fuseseră lepădate de găină.
În cîteva luni, totul era aranjat. Astfel că, spre sfîrşitul lui septembrie, cînd Vintileasa organiza Festivalul Naţional Împreună la primul pahar de vin, un fel de balamuc, amestecînd momente de muzică populară, expoziţii de pahare artizanale, concerte de muzică latino, întreceri sportive, între care turneul de Poarcă se situa pe primul loc, parada sticlelor pline, un spectacol de happening, din care nimeni nu înţelegea nimic, spre sfîrşitul lui septembrie, aşadar, avu loc deschiderea oficială a complexului literaro-peisagistic Trece lebăda pe ape. Grijile îl însoţiră pe primar pînă în ultima clipă. Un telefon primit cu o zi înainte îl anunţă că transportul de lebede ajunsese la Floreşti. Din acel moment, mai precis de pe la jumătatea convorbirii, începură problemele. Vocea de la capătul firului, o voce de tînără veselă, pe jumătate inteligentă, pe jumătate răzgîiată, deveni brusc serioasă.
Poliţia ţinea ca lebedele să fie însoţite de o brigadă DIAS.
Nu voia să se repete situaţia de la Vaslui, cînd un transport internaţional de lebede cu destinaţia Novosibirsk a fost atacat de necunoscuţi care le-au jumulit, lăsîndu-le chele.