Pe cimentul podelei, acoperit parțial cu un covor înfățișînd un leu care-și suge laba din motive care ne scapă, doarme unul dintre cei doi dulăi ai prăvăliei.
E o nădușeală groaznică.
Nevasta proprietarului stă la tejghea și-și face vînt cu un maculator ieșit din uz. În fața ei, nițel mai la dreapta, un ventilator zbîrnăie din răsputeri pentru a arăta că e harnic și nu consumă degeaba curentul electric.
Prin fața ușii scoase din țîțîni, pentru că numai astfel stă larg deschisă, trec fetele mari ale Orășelului, conștiente de sînii lor fără sutien.
Un mocan din Munți, cu cioraci și bocanci de iarnă, se interesează respectuos, prin scoaterea procedurală a pălăriei, unde e Tribunalul, deși Orășelul n-are așa ceva.
Muște mari, albăstrii, aterizează nestingherite pe dulăul de pe podele.
În tot ce fac muștele e o obrăznicie ostentativă, tipică unor astfel de ființe care, potrivit zicalei, se vîră peste tot, chiar și în cel al calului.
Enervat, dulăul dă cu laba, fără să deschidă ochii.
Muștele sar în sus, sfîrîind din aripioare, asemenea unor stropi deasupra ciorbei în clocot, după care, tot asemenea stropilor, cad de unde au plecat.
Pe țeasta dulăului.
Fără să deschidă ochii, automat, dulăul își dă una peste ureche cu laba.
De durere sau de furie, sare în sus și hămăie dușmănos.
După care se culcă la loc.
Muștele nu-i dau pace.
Ca să scape de ele dulăul își vîră capul cu totul într-un sac negru pe dinăuntru de cărbune.
Se înăbușă imediat.
Cînd iese de acolo, arată ca dracuʼ.
Femeia de la tejghea nu izbucnește, cum te-ai aștepta. Nu-i atentă la cele din jur.
A mîncat ceva greu și acum e toată concentrată asupra ei însăși, ca să vadă unde se duce durerea din burtă.
Afară, lîngă scară, celălalt dulău doarme lungit cît e de mare, ca și cum ar fi mort.
Fetele în trecere pe acolo îl ocolesc ,chicotind ațîțate.
*
Miorlăita pîndește deschiderea ușii de la bloc pentru a o zbughi în sus pe scări, pînă la ușa apartamentului nostru. Înțeleg de la soție că viața Miorlăitei s-a complicat. Ea și grăsanul de motan își au reședința în apartamentul din blocul de lîngă noi. Spre deosebire de Țonțu, care se mulțumește să se uite afară de la înălțimea pervazului sau a balconului, fără nici cel mai mic imbold de a ajunge pe-afară, Miorlăita și Grăsanul stau toată ziua pe stradă. Noaptea se retrag în apartament. Stăpîna – mă informează soția – s-a îmbolnăvit grav, în ultima vreme și nu se poate ridica din pat.
O soluție salvatoare ar fi s-o luăm pe Miorlăita la noi.
Așa ceva e imposibil.
E castrată. Și de aia Țonțu n-ar lăsa-o în veci să intre în casă.
Recent, pe geamul de la balcon, deschis, a intrat o pisicuță albă. Soția i-a dat de mîncare. Cînd a văzut asta, Țonțu să crape de furie nu alta. A trebuit soția să-l înșface de grumaz și să-l ducă afară din balcon. Cît timp pisicuța a stat pe balcon, mai precis cît timp a mîncat din boabele date de soție, Țonțu s-a zbătut să intre, gata să spargă geamul ușii cu capul.
*
Stînd în fotoliu, sar cu telecomanda de la un canal la altul. Am luat-o de la TVR care transmite un meci, am trecut prin Teatrul la televiziune de pe TVR 2 – ceva cumplit de plictisitor! – prin telenovela de pe Kanal D, post eminamente turcesc, am făcut un salt la zona de știri și, în cîteva minute, mi-am dat seama că n-aveam la ce să mă uit. Pe toate canalele de știri se desfășoară talk-showuri românești, exasperante prin trăncăneala fără nici o legătură cu subiectul.
Țonțu a luat una dintre pozițiile sale preferate:
Stă pe culmea fotoliului în poziție de animal înghețat într-o statuie egipteană.
Deodată, uitîndu-mă la el, îl surprind cu botul în sus.
Se uită fix în tavan.
Sub sticla înghebării electrice, se mișcă două gîze.
Tot ce zboară se vînează!
Acesta e principiul de viață al mîțelor.
Țonțu e atît de încordat că nu-l poți face să tresară cu nici un zgomot.
Ce-o fi în capul lui?
Vede, oare, ca și noi, cele două gîze sau doar niște umbre?
Uite o întrebare al cărui răspuns nu l-am găsit. Din simplul motiv că nu l-am căutat.