Acțiune în forță
Pe meleagurile satului și-a făcut apariția Brigada de combatere a traficului ilicit cu păsărele.
E alcătuită din polițiști, jandarmi, ornitologi, membre ale Organizațiilor Internaționale de protejare a zburătoarelor și din înțelepți trași la sorți. La o simplă intervenție, e drept, în forță, au fost salvați cincizeci de scatii, zece mugurari, trei cintezoi, un cînepar și o jumătate de sticlete, dat fiind că pe cealaltă jumătate o mîncase o pisică hoață. Potrivit postului de radio local, operațiunea stă sub semnul Convenției de la Berna, la care a aderat, recent, și țara noastră.
Avertisment
La cîțiva metri de stație se ridică prăvălia La Nicu.
Acel gen de magazin bucureștean care vinde de toate. Proprietarul, care e și vînzător, și om de serviciu, dă o fugă, în fiecare sîmbătă, la un depozit angro din marginea Capitalei și-și burdușește mașina cu sticle de pepsi, chipsuri, țigări, alune americane, covrigi la pungă, hîrtie igienică și borcane cu muștar. Pe drum, la întoarcere, face rost de o factură falsă, luată de la una dintre zecile de fetișcane vinete de frig și neastîmpăr, care vînd asemenea documente prin fluturare în marginea carosabilului.
Pe ușa cu mînerul stînd să cadă din șuruburi, nea Nicu a lipit următorul anunț:
Nu avem bilete ITB.
Și nici nu știu de unde se cumpără.
Textul răspunde unei realități.
Dintre cei care se opresc în stație, nouăzeci la sută deschid ușa prăvăliei pentru a cere un bilet ITB.
— Nu ținem! – răspunde Nea Nicu fără a se întoarce din așezatul pe rafturi al unor borcănașe de fasole cu cîrnăciori, pe care nu le cumpără nimeni, deoarece, fără a fi, par expirate.
— Nu știți însă de unde se cumpără? – continuă celălalt, enervîndu-l pe nea Nicu din mai multe motive, toate întemeiate:
– cel care întreabă nu cumpără nimic și, în consecință, consumă inutil aerul încăperii strîmte;
– îl obligă pe el să răspundă că nu știe;
– e nelalocul ei, ba chiar, la o adică, idioată (întrebarea), oricărui om normal fiindu-i clar că el, nea Nicu, e proprietar de butic și nu ghid ITB.
Din aceste realități s-a născut anunțul.
El nu e, totuși, atît de eficient cum s-ar putea crede.
Mulți dintre cei care dau ochii cu afișul intră în prăvălie pentru a se interesa dacă nu cumva totuși, între timp, nea Nicu a aflat de unde se pot cumpăra bilete ITB!
Nu doriți o fată frumoasa?!
Primăvara stă pe gânduri dacă să mai vină sau nu.
La o adică, și-ar putea vedea de drumul ei către vară, ocolind Marele Oraș pe Șoseaua de Centură.
Ar ajunge mai repede și, în plus, n-ar mai fi obligată să vadă mutrele celor care vînd ghiocei dubioși pe la intersecții.
E totuși răcoare, dacă nu chiar frig.
În părculețul Poetul, fostul Victoria, după ce s-a numit Regalul,
și-au făcut apariția proprietarii de cîini.
Sunt niște domni serioși, care nu citesc ziarele de scandal și n-au habar că există Știrile de la ora 5.
Se sprijină toți în umbrele ca în niște bastoane. Cîinii s-au și angajat în exercițiul de socializare. Se miros, se împung cu boturile, se mușcă a hîrjoană.
Din mijlocul pietrișului ales drept scenă se ridică grupul statuar Victoria. Cei trei sportivi stau într-un picior de vreo cîteva decenii, fără să-și fi pierdut o clipă echilibrul.
Dintr-un garaj dă să iasă un maidanez fistichiu.
Puștii din bloc l-au tuns cu creastă și l-au vopsit în albastru.
S-ar uita la el, dacă ar putea, Domnitorul Ghica din scuar.
Nu poate. Cineva i-a pus o șapcă leninistă, al cărei cozoroc îi cade pe ochi.
Vînzătorul de la taraba cu flori se plînge că ștabii nu vin să cumpere flori românești.
Un taximetrist fără clienți observă:
Ăia dinainte erau hoți proști.
Ăștia-s hoți cu carte!
Doi puști vînează un porumbel cu un pistol de jucărie.
Pasărea îi privește amuzată.
La stop s-a oprit un cîrd de mașini.
Prin ferestrele coborîte ale Mercedesurilor, radiourile aruncă afară, pe carosabil, ca și cum le-ar fi ținut pînă atunci pe fărașe, resturi de muzică arăbească.
Într-o Dacie, ce abia se ține în încheieturi, se vede un ins nemaipomenit de gras.
Te întrebi cum de a încăput înăuntru.
Drept portbagaj, Dacia are pe capotă, fixată în nituri, o ușă de placaj, însușită cu vreo oră în urmă de pe un șantier de demolări.
Un ins unsuros, cu priviri fugind în toate părțile, se apropie de Dacie.
Grasul coboară geamul.
— Nu doriți o fată frumoasă? – îl întreabă unsurosul.
Cantină turistică
La cantină, lumea se împarte, distinct, în trei.
De-o parte – turiștii străini, un grup de cehi spălăciți, de alta – cei trimiși aici prin sindicat, ugeseriștii, cum li se spune, și la mijloc – noi, cei veniți prin OJT, ojetiștii.
Vecinii noștri de masă, funcționari la ITB, stau cu ochii pe celelalte două grupuri, raportîndu-se la ele și scoțînd de aici tristeți și bucurii.
— Uite! – zice doamna, solidă și încărunțită, întinzînd gîtul spre țarcul despărțit de o jumătate de zid, al cehilor –, lor le-a dat cartofi prăjiți, iar nouă, numai piure.
E un moment de întristare.
Nu mult.
Întinzînd gîtul în cealaltă parte, spre ugeseriști, doamna se luminează imediat:
— Auzi! Lor nu le-a dat roșii înaintea ciorbei.
Printre mese, umblă, dezamăgiți și asudați, ospătarii.
Dezamăgiți, pentru că nu sînt semne c-ar putea să pice ceva de la acești pîrliți de turiști români, sosiți cu cățel și cu purcel la mare. Asudați, pentru că vin totdeauna din bucătărie, unde cazanele clocotinde aruncă în văzduhul strîmt uriașe ciuperci de aburi.
Tovarășii noștri de OJT sînt:
– o tînără de la TAPL Turnu-Severin, cu mama și copilul, nefericită în căsnicie – ne spune, prezentîndu-se în hol, la fel de nefericită mamă – pentru că bărbatul o înșală cu una divorțată. E înzestrată cu ochelari uriași, ca de sudură, și cu o triumfală coafură blond-închis. Are înfățișarea cuiva conștient că-i miroase gura. Se împacă minunat cu băiatul ei de 10 ani, și el ochelarist, dar grav;
– un tînăr mustăcios, care citește la masa de prînz toate ziarele, deși prea mare lucru nu găsește, pentru că toate conțin același material cu titlul schimbat:
Vizita de lucru a Tovarășului și a Tovarășei la o salină din Carpați;
– un bătrînel colțuros, cu un început de chelie în creștet, făcînd tărăboi chiar din prima zi, pentru că ținea neapărat să scrie în Condica de sugestii și reclamații.
Dintre toți străinii, cehii sînt cel mai ușor de recunoscut. Aproape zi de zi îi poți vedea la masa de pin, ascultînd cuminte un fel de prelegere moralizatoare pe care le-o ține ghidul, un bătrînel uscățiv, șchiop, dar neînduplecat. În picioare, răsucindu-se în toate părțile, bătrînelul le vorbește despre ceva supărător (o fi spart vreunul un
pahar?, s-a culcat un altul după miezul nopții, răpindu-și din atît de prețioasele clipe de odihnă?), pentru că ascultătorii stau resemnați în aburii ciorbei turnate în farfurii de la începutul mesei.
Ce s-a servit la prînz, ce se va servi diseară, cît de proastă și puțină e mîncarea, cît de scumpă e o sticlă de pepsi (te jupoaie, dragă!), cum servesc ospătarii – iată subiectele discuțiilor din acest perimetru de o vară, un kilometru pe un kilometru, care e stațiunea.
— Nu-mi place cum servește tipa aia în verde. Nu știe să țină farfuria! – aud pe plajă, dintr-o conversație între două june cu plete moi și ochi aprinși.
Sînt amîndouă proaspăt absolvente ale unei școli de ospătărițe. E
o părere strict profesională, așadar.
Electorale
La Silhoasa de Cîmpie, fiecărui alegător i s-au dat zece kilograme de cîrnați de porc, cu termenul-limită depășit, și cîte un bici nou-nouț.
Cîrnații au fost mîncați fără probleme de întreaga familie, cu excepția domnișoarelor, al căror stomac suferă de delicatețe.
Biciul a fost dat lui ăla micu’.
Se joacă cu el, fugărind prin casă pisica.
Cei care nu au așa ceva pe acasă plesnesc din el în fața blocului, închipuindu-se urători de Anul Nou, deși sîntem în plină vară.
Maeștri în furtul de proiectile
Potrivit unor surse care țin să-și păstreze anonimatul, CIA se interesează de țiganii din Cîrlotești, maeștri în furtul de proiectile neexplodate.
Trupele SEALS și Delta Force înregistrează în ultimul timp mari pierderi umane și materiale în America Latină.
Gherila a aruncat în luptă un șiretlic preluat din tradiția războinicilor incași.
În weekend, din cîte se știe, membrii comandourilor sunt obligați să se relaxeze, mergînd la cules de ciuperci.
Culesul ciupercilor dă mari satisfacții intelectuale. Ce moment îl poate depăși, în planul împlinirii sufletești, pe cel în care cineva, după o zi de rătăcire prin păduri, descoperă ciuperca pitită lîngă o tufă?! În același timp, prin mersul pe jos kilometri întregi, prin încordarea cerută de zărirea ciupercii, culesul ciupercilor ține în formă membrii comandoului și în timpul liber.
Aflînd de asta printr-o scurgere de informații, gherila latino- americană a populat pădurile cu mine antipersonal sub formă de ciuperci comestibile.
Pe masa șefilor CIA a ajuns un Raport ultraconfidențial despre înzestrările ieșite din comun ale țiganilor din Cîrlotești:
Dezamorsează orice dispozitiv infernal prin simpla luare în palmă, după ce, se înțelege, l-au scuipat de trei ori, să nu-l deoache.
Mai-marii de la Maryland s-au gîndit să-i angajeze în trupele speciale. Nu știu însă cum să-i recruteze.
Sateliții NASA nu găsesc pe harta lumii satul Cîrlotești, alcătuit din cîteva cocioabe cu acoperiș de stuf și pereți din chirpici.
În jurul satului se ridică munții de fier vechi furat din întreaga țară.
Așezat astfel, pe fundul unei depresiuni uriașe, satul nu poate fi dibuit nici de cei mai performanți sateliți militari, în stare să stabilească dacă un ins de pe Pămînt spune ceva ininteligibil sau cască fără să ducă mîna la gură.
Poeta instituției
Dana Ciudin, poeta, s-a angajat la noi după ce a stat cîțiva ani acasă.
Răspunde de Cenaclul Literar al instituției, lucru pentru care Stratulat și încă vreo cîțiva o invidiază pur și simplu.
— Domnule, face Stratulat, care și-a aprins a zecea țigară pe
ziua de azi, cînd te gîndești la minijupele poeteselor care vin să-i citească poezii, îți vine să turbezi, nu alta!
Într-adevăr, marțea și joia, cînd doamna Ciudin lucrează cu debutanții, în toate birourile domnește excitarea unui bal. Toți bărbații vin îmbrăcați elegant, proaspăt parfumați și proaspăt bărbieriți. Cel mai mult are de suferit toaleta instituției.
Biroul Danei Ciudin e vizavi de toaletă, și toți bărbații, intrînd pe ușa cu pricina, au prilejul să arunce o privire în raiul de care se bucură colega lor. Nu-i dreptate pe lumea asta! – face înciudat Severin, care se întoarce de la toaletă, unde a mai fost de vreo 10 ori pînă acum –, altfel în biroul doamnei aș fi stat eu, nu Totescu. Totescu, săracul!, un funcționar cam la vreo 40 de ani, familist înrăit, nu se bucură de parfumul și atmosfera poetică feminină din birou. Dimpotrivă, cum ne spune el deseori, fetele care vin pe-acolo nu-i plac deloc. Întîi și-ntîi că-l tulbură cu gălăgia lor. (Auzi, unde nu m-ar tulbura și pe mine?! – replică aparținînd lui Stratulat.) Apoi, face el, strîmbînd din nas, nu-s deloc serioase. (Comentariul lui Stratulat: Totescu ăsta confundă toate femeile din lume cu soacră-sa.)
În treacăt fie spus, Stratulat are dreptate. Într-o zi, unul dintre noi îi cere lui Totescu, împrumut, 25 de lei.
— Am, zice el, cu aerul lui așezat, dar numai mîine îți pot da răspunsul, trebuie să mă sfătuiesc și cu nevastă-mea.
Nici dactilografele nu rămîn în afara agitației de marțea și joia.
De fiecare dată, poetesele vin cu alte rochii și pantofi, prilejuri de interogatorii invidioase din partea dactilografelor:
De unde le-ați luat, cît ați dat pe ele?
În restul zilelor, doamna Ciudin trece drept poetă. Și, ca orice poetă, e foarte tristă. Stau, de exemplu, în biroul meu, și mă scobesc în nas. Ușa se deschide încet și în încăpere intră, ca și cum ar pluti, doamna Ciudin. Ca orice poetă care se respectă, nu închide ușa. Din cauza curentului, hîrtiile de pe birou zboară prin toată camera. Sar de la locul meu și închid ușa. Doamna Ciudin rămîne o clipă pe gînduri.
— Vai! – face ea –, am uitat să închid ușa! Ai să mă poți ierta vreodată?!
— De ce, doamnă? Dacă vreți, vă iert chiar acum! – fac eu practic, expeditiv, dar mai ales băiat de treabă.
Ochii doamnei Ciudin se umplu de lacrimi.
Asta mă îngrijorează și mai tare.
— Dumnezeule! – îmi spun –, te pomenești că sînt, fără să știu, tatăl copilului ei drag.
— Doamnă! – exclam eu –, vă e rău? Dacă vreți, vă aduc un pahar cu apă.
Dar doamna, fără să mai asculte ultimele cuvinte, își pune brusc palmele la ochi și iese în fugă din încăpere. Mărturisesc sincer că în primele zile m-am speriat, întrebîndu-mă, neliniștit, ce se întîmplă cu Dana Ciudin. Ba chiar, la început, am și fugit după ea. Acum nu mai fug.
Din simplul motiv că știu ce se întîmplă. Punîndu-și palmele la ochi, colega noastră aleargă în biroul ei și se apucă să scrie o poezie despre o femeie care-și duce mîinile la ochii plini de lacrimi și iese în fugă din încăpere.
Scandalagiii
Împleticindu-se și înjurîndu-se cu glas tare, cîțiva țigani beți trec de pe un trotuar pe altul în linie piezișă, spre indignarea șoferilor care îi înjură minuțios, scoțînd capul pe fereastră și arătîndu-le pumnul. Vocile scandalagiilor răsună stinghere în tăcerea după-amiezii de sărbătoare.
Sînt trei bărbați vîrîți pînă la brîu în cizme de căutători de scoici și o femeie desculță, cu poalele rochiei decolorate măturînd asfaltul de praf și de chiștoace. Primul dintre bărbați, și cel mai agresiv, e mic de statură, chel și cu nasul coroiat. Umblă descheiat la prohab și caută sămînță de gîlceavă. E soțul țigăncii, o femeie cu șolduri late și cu părul împletit în două cozi groase cît frînghia.
La un moment dat, ca lovit din senin, țiganul zbiară să-i dea cheia.
S-a înroșit tot de furie.
Sudoarea îi curge pe tîmplele arse de soare.
— Ți-o dau! – face nevasta, care stă într-o depărtare vicleană –, dacă mi-o dai, că e la tine.
Rupîndu-și de furie buzunarul, țiganul scoate cheia și i-o întinde. Sărind ușor în lături, cînd bărbatul vrea s-o prindă și s-o păruiască, țiganca o ia și o pune pe un par, zicînd:
— Uite-o!
După care o rupe la fugă.
Cel de-al doilea bărbat e un tînăr înalt, bine făcut, care înjură întruna fără motiv.
Ține în brațe un cățel jegos, cu părul alb murdar de păcură, care i-a pus pe umăr botul melancolic, de copil bolnav.
La cîțiva metri depărtare stă un ins mărunțel, prietenul lui, care îl urmează zîmbind prostește. N-are puterea de a face tărăboi.
Vinul l-a înmuiat cu totul.
Și e disperat că nu-i trece odată amețeala, pentru a-și da seama ce se întîmplă cu el.