Un material bogat pus la dispoziţia propagandei şi agitaţiei pentru a fi folosit la înfăţişarea „trecutului negru” îl constituie operele clasicilor literaturii române, mai precis, fragmente din aceste opere, dintre cele care pot trece drept concretizări ale temei: Viaţa grea în regimul burghezo-moşieresc.
Clasicii nu ajung însă pentru nevoile campaniei de educare a maselor muncitoare în spiritul a ceea ce s-ar numi Ura faţă de regimul burghezo-moşieresc, acum dispărut. Mai întîi, pentru că textele sînt prea literare, depărtate, aşadar, de simplitatea cerută de folosirea literaturii în scopuri agitatorice. Apoi, clasicii nu acoperă toate domeniile realităţii din trecut. Multe domenii de importanţă deosebită pentru construirea socialismului nu se regăsesc în operele clasicilor: Viaţa muncitorilor, a ceferiştilor, îndeosebi, viaţa moţilor.
Nu în ultimul rînd, operele clasicilor deja reabilitaţi aparţin realismului critic. Spre deosebire de realismul socialist, realismul critic nu îndeplineşte Norma Perspectivei:
Prezenţa comuniştilor, mai ales a liderilor comunişti aflaţi la conducerea ţării şi a Partidului în anii 1947-1953.
În aceste condiţii, literaturii noi îi revine sarcina de a produce texte (poezii, schiţe, povestiri, nuvele, romane, piese de teatru) dedicate vieţii grele din trecut a oamenilor muncii de la oraşe şi sate, cu un accent deosebit pe exploatarea acestora de către patronii burghezi, moşieri, chiaburi sau ingineri şefi, şefi de secţii, unelte ale exploatatorilor.
Clasicii realismului critic nu-şi propuseseră să se concentreze pe tema vieţii grele, dar mai ales exploatate. Textele lor, din care se selecţionau fragmente semnificative, abordau mizeria, umilirea, sărăcia, exploatarea în termenii descrierii realiste.
Noua literatură are însă drept sarcină nu descrierea realităţii, ci fabricarea unei realităţi care să convingă rapid şi eficient, care să-i facă pe oamenii muncii să îndrăgească noua societate şi, mai ales, să stîrnească ura. Nu atît faţă de duşmanul de clasă din trecut, cît mai ales faţă de duşmanul de clasă din prezent: intern şi extern.
Drept urmare, proza, poezia şi dramaturgia perioadei 1947-1953 se înfăţişează, în abordarea trecutului ca un lung şir de întîmplări incredibile prin forţarea realităţii.
Modelul de astfel de literatură e dat de romanul Desculţ al lui Zaharia Stancu, apărut la finele lui 1948, cu mult invocata scenă în care ţăranilor care culeg struguri li se pun botniţe:
„Doi logofeţi pun fiecărui om, bărbat sau femeie, fată sau băiat, o botniţă la gură.
Ştiţi ce e botniţa? O plasă de sîrmă care îţi acoperă gura. E ţesută din sîrmă, ca o sită. Poţi răsufla prin ea. Poţi, dacă vrei, să arunci afară scuipatul, prin botniţă. În nici un caz nu poţi băga în gură o singură boabă de strugure. Îi lămureşte notarul Stănescu pe români: socoteala boierului e cinstit făcută patru, cinci sute de oameni intră în fiecare zi la cules. Dacă fiecare ar mînca un singur strugre, cu patru, cinci sute de struguri ar păgubi boierul pe zi. Asta ar însemna pagubă, nu glumă…” (Zaharia Stancu, Desculţ, Editura de Stat, Bucureşti 1948).
În poezia Întîmplare din Ţara Moţilor de Alexandru Andriţoiu, unul dintre hăitaşi e împuşcat de boier dintr-un simplu capriciu. Textul debutează cu imaginea chefului pantagruelic pus la cale de boier:
„Luna părea un corn de vînătoare
şi, leneşă, hălăduia pe cer.
La tîrlă se-abătuse un boier
cu ceata lui. Slănina, în frigare,
se pîrjolea încet, sfîrîitor.
Gîtlejele domneşti nu-şi găseau pace
ci gîlgîiau întruna din bărdace
un vin spumos, bătrîn, îmbietor.”
(Alexandru Andriţoiu, Întîmplare din Ţara Moţilor în volumul Poezia nouă în RPR, ESPLA, Bucureşti, 1952).
În acest context are loc crima:
„Hăitaşii moţi stăteau cu bîta-n mînă,
privind pieziş cu toţii, cum boierul
de-atîta chef mi se sfădea cu cerul,
cu cîinele, cu bacii de la stînă.
Hăitaşul Niculae din Băiţa
ortacilor o vorbă le-a şoptit.
Atunci, ciudos, boierul a zvîcnit
şi-a suduit zbierînd: «Cîrteşti? Nojiţa
ţi-o smulg de pe picior numaidecît.
Să ţi-o înnod strîngîndu-ţi-o de gît!»
Şi fiindcă Niculae nu şi-a scos
căciula pentru faţa boierească
şi fiindcă a îndrăznit să mai cîrtească,
boierul, beat de chef şi furios
şi-a luat în mînă flinta şi a tras…
Hăitaşul Niculae a rămas
bun pentru popi flămînzi de parastas.
«Ce vă uitaţi! zbiera boierul tare.
Ne-aşteaptă urşii! Hei, la vînătoare!»”
Vînătoarea e înscrisă printre notele definitorii ale vieţii de lux duse de asupritori. În Vînătoare de jderi, de Victor Tulbure, cu vînătoarea se ocupă Regele. Asta în timp ce poporul suferă:
„Măria Sa-ntunecă ţara şi anii.
Au fruntea crăpată de arşiţi ţăranii.
E plugul de lemn. Sînt aspre ogoarele.
Ţăranii cu plugul şi vodă hambarele.
Cresc holdele ţării. Nu-i nici un coclaur.
Ţăranii strîng paie. Măria-Sa: aur.
Ţăranii au biruri de plată, belele,
Măria Sa-şi numără pungile grele,
Sînt vacile grase. Curg doniţi de lapte.
Mor pruncii, flămîzi, pe zi cîte şapte.
Ţărăncile-s slute. Au ţîţe uscate.
Norodul privirile-n colb îngropate.
Şi-ar vrea să scrîşnească dar n-are cuvinte…
Jandarmii lui vodă au chivăre, flinte.
În ţară e pace. În ţară e lege.
Norodul asudă şi vodă culege.
A fost anul bun. Cîmpul bun. A plouat
Măria Sa a plecat la vînat.
Măria Sa vodă, coconii, boierii
au plecat să ucidă urşii şi jderii.
Spre binele ţării şi-a ei înălţare
plecară cu toţii la vînătoare.”
(Victor Tulbure, Vînătoarea de jderi, în Poezie nouă în RPR, EPLA, Bucureşti, 1952)
Vînătoarea ca plăcere la care se dedau asupritorii, pe parcursul căreia comit fapte sălbatice împotriva celor mulţi şi asupriţi, e un clişeu de puternică tradiţie în literatura anilor 1947-1953.
Lelea Ileana din Nada Florilor de Mihail Sadoveanu a avut o întîmplare năprasnică tipic sadoveniană, cu un boier venit la vînătoare pe meleagurile unde trăia ea, măritată cu pădurarul Gavrilaş Macovei. Cneazul Ţugui atentează la cinstea ei de femeie căsătorită. Lelea Ileana îi dă „un cot în pîntece”, făcîndu-l să se rostogolească de pe prispă. Oamenii boierului o duc la închisoare la Piatra Neamţ, împreună cu soţul, acuzat de instingare la tentativă de omor. Ea primeşte opt ani puşcărie, iar bărbatul e omorît în bătaie.
Prilej pentru scriitor de a nota, în cel mai pur stil al vremii:
„Lelea Ileana a privit cu ură în negura trecutului” (Mihail Sadoveanu, Nada Florilor, Editura Tineretului, Bucureşti, 1951).
Despre atotputernicia clişeului numit Vînătoarea ca plăcere a asupritorilor spune totul diferenţa dintre Şoimii (1904) şi Nicoară Potcoavă, rescrisă în 1952 a Şoimilor.
În Şoimii, vînătoarea de mistreţi la care răzăşul pricopsit Dăvideenu îi invită pe camarazii lui Nicoară Potcoavă, apare ca o simplă plăcere a gazdei. În Nicoară Potcoavă, aceeaşi vînătoare e rezultatul nemijlocit al cererii de ajutor a celor din sat pentru a scăpa de mistreţii care fac pagube în terenurile cu porumb.