Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 570, anul III, marţi, 10 mai 1994, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“.
O faimoasă rubrică inițiată de Zaharia Stancu în anii imediat postbelici purta titlul „Țara de dincolo de Chitila“. La vremea respectivă, Zaharia Stancu făcea figură de gazetar de stînga. Nu pentru că s-ar fi omorît el prea tare după comuniști, ci pentru că trebuia să-și dea obolul. Sub conducerea sa, în 1939, publicația „Azi“ dusese o campanie dură împotriva invaziei URSS în Finlanda. Dacă ar fi stat la îndoială să-și înroșească cerneala din vîrful peniței, mai mult ca sigur tovarășii l-ar fi acuzat că a fost fascist. El găsise sintagma „Țara de dincolo de Chitila“ dintr-un impuls polemic față de așa-zișii jurnaliști burghezi, care se ocupau, în viziunea sa, doar de cafenelele și barurile din centrul Capitalei, în loc să meargă dincolo de Chitila, să vadă cum trăiesc muncitorii și țăranii. Cu toate acestea, eu cred că sintagma lui Zaharia Stancu poate fi folosită azi de presa noastră independentă. Aceasta, pentru că ea are un grad de generalitate care o face valabilă dincolo de politică, fie aceasta de dreapta sau de stînga.
Țara de dincolo de Chitila ar însemna, în acest context, țara de dincolo de perimetrul Palatul Victoriei – Dealul Mitropoliei – Palatul Cotroceni. Asupra acestui spațiu și-au concentrat jurnaliștii și politicienii maxima lor atenție. Micile și marile întîmplări de aici sînt înfățișate pe larg și comentate minuțios în jurnale, în cele două Camere ale Parlamentului, la conferințele de presă ale partidelor. Din această cauză, riscăm să judecăm țara după ceea ce vedem și auzim în centrul Bucureștiului. Țara se întinde însă și dincolo de centrul Capitalei, dincolo de București, dincolo de Chitila, cum ar fi zis Zaharia Stancu. A o judeca numai după ceea ce se întîmplă aici ar însemna o enormă greșeală. În spațiul mediatizat dintre Palatul Victoriei, Dealul Mitropoliei și Palatul Cotroceni, ultimii patru ani de istorie par a fi schimbat radical viața de zi cu zi. Cine face o plimbare pe Calea Victoriei rămîne plăcut surprins de magazinele viu luminate, semn că au trecut din mîna statului falimentar în mîinile celor care știu să le gospodărească. Și pe alte bulevarde care traversează centrul pot fi văzute semnele marilor transformări postdecembriste: sedii ale partidelor politice de opoziție, o lume plină de culoare și diversitate. Dacă judecăm țara după imaginile și declarațiile din Bucureștiul de dincoace de Chitila, am putea trage concluzia că privatizarea, democratizarea, desprinderea de trecut alcătuiesc o realitate inconfundabilă a României de azi. E însă, oare, așa? S-a schimbat ceva și în restul țării? Au trecut dincolo de Chitila privatizarea, democratizarea profundă a vieții sociale, mentalitățile europene? Pentru a răspunde acestor întrebări, „Evenimentul zilei“ a declanșat o amplă acțiune publicistică. Reporteri ai ziarului s-au deplasat în orășele de provincie. Concluzia primelor reportaje e stupefiantă. Între centrul Bucureștiului și Țara de dincolo de Chitila se întinde o prăpastie. Centrul Capitalei, Capitala în întregul ei ne-ar putea convinge că România are deja patru ani de înaintare pe calea democrației și a reformei. Țara de dincolo de Chitila ne contrazice însă categoric. Ea e țara unde nu s-a schimbat nimic. Cine descinde din București în Rîmnicu Sărat, în Tecuci, în Tîrgoviște, în fostele tîrguri de provincie se freacă la ochi, crezînd că visează. Aceste orășele au rămas ca pe vremea lui Ceaușescu. Dacă n-ai ști din ziare și de la Televiziune că în România s-a introdus economia de piață, că avem un regim democratic, ai putea crede că aceste orășele sînt conduse în continuare de comitetele județene de partid. Depistezi cu greu semnele prefacerilor. Cîteva dughene în centru, o tarabă de pe care se vinde, la gară, presa liberă, oameni care fac o mai mare gălăgie decît în trecut, o plăcuță pe un bloc, amintind că în nu știu care apartament se află sediul unui partid de opoziție. Cenușiul e același de pe vremea lui Ceaușescu. Mai sărac, mai mizer, poate. Marile întreprinderi sînt în continuare de stat. La conducerile lor au revenit în forță foștii activiști. Nu găsești țipenie de investitori străini. Centrul e dominat de marile magazine, la fel de pustii ca pe vremea lui Ceaușescu. Iar comportamentul celor care lucrează aici nu diferă cu nimic de cel din perioada trecutului regim. Aici – și nu în centrul Bucureștiului – se află adevărata realitate a României de după decembrie 1989. Realitatea unei țări unde nu s-a schimbat nimic.
