„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Take Ionescu despre români: „Sîntem răi de plată și sîntem cheltuitori”

1. Prin folderele de eseuri găsesc rupt dintr-o carte a lui Nae Ionescu un citat despre deosebirea dintre omul de reflexie și omul de acțiune:

„Iar ceea ce de obicei numim noi un om inteligent e mai degrabă contrariul unui om de acţiune. Inteligenţa este prin natura ei o facţiune analitică, ea despică realităţile şi pe cele pentru şi pe cele contra. Ba fiind, inteligenţa pune frîne gestului, le poate păzi de eroare şi e insucces, dar în acelaşi timp, poate acţiona inhibitiv, cum se întîmplă de fapt” (Nae Ionescu, Roza vînturilor, Editura Cultura Naţională).

L-am notat în cadrul Proiectului rămas nedesăvîrșit Jurnalul unei obsesii. Îmi notasem însă, nu mai știu unde, o cugetare asemănătoare a lui D. D. Roșca, într-un eseu din 1947 despre Lenin, numai că acolo era vorba de elogiul omului de acțiune care a fost Lenin.

2. De citat, din Take Ionescu, într-un editorial despre TVA:

„Sîntem răi de plată şi suntem cheltuitori. La un popor cu asemenea deprinderi impozitul direct e rău, pe cînd cel indirect e bun”.

3. În Bucureștii de altădată, capodopera lui Constantin Bacalbașa, dau peste o inițiativă a unui primar al Bucureștilor, pe numele său Nicolae Fleva. Am ajuns la asta căutînd amănunte despre marele orator al epocii Carol I, azi completamente necunoscut (popularitatea e ca fumul, vorba lui Constantin Bacalbașa), pentru un eseu mai amplu. Chestia de la Primărie am trecut-o în eseu. Pentru că e pitorească în sine o reproduc aici, în acest Jurnal al ideilor ivite din atingerea cu Lumea prin care trec:

În urma alegerilor locale, Nicolae Fleva ajunge primar al Bucureştilor. Nu face mare lucru. I se opune un Consiliu în care majoritatea o aveau chiar liberalii. Constantin Bacalbaşa, funcţionar la Primăria condusă de Nicolae Fleva, îşi aminteşte:

„După opt ani de regim liberal, tocmai la 1884, i se dă în sfîrşit postul de primar al Capitalei. Fleva era acrit şi începuse să-şi arate dinţii. Şi, fiindcă tocmai pe atunci opoziţia începuse să se agite mai tare, şeful guvernului şi-a închipuit că glasul fostului orator popular ar putea fi iarăşi de folos. În calitate de primar al Capitalei Fleva n-a însemnat prea mult. Pe deoparte avînd o puternică opoziţie în consiliu, opoziţie compusă din liberali de vază, precum d-rul Sergiu, şeful politic al coloanei de Negru şi candidat de primar, care-l paraliza, pe de altă parte fiind un caracter bănuitor şi cicălitor pentru toate lucrurile mărunte, n-a putut dura. Între altele, cum pe vremea aceea eram şef de birou în accizele primăriei, îmi amintesc un fapt. Fleva avea credinţa că toţi funcţionarii fură; de aceea a instalat, jos la intrare, o cutie pe care pusese să se lipească o fîşie de hîrtie cu următoarea inscripţie: «Cutie în care se vor pune denunţările împotriva funcţionarilor necinstiţi». Fiindcă pe sălile şi în curtea primăriei staţionau zecimi de postulanţi, a doua zi primarul a găsit în cutie peste 200 denunţuri. Fiecare postulant denunţa pe slujbaşul pe a cărui funcţie pusese ochiul. Şi astfel mai toţi slujbaşii erau denunţaţi de mai multe ori. Fleva nu era un bun administrator. Era veşnic bănuitor, de o severitate absurdă şi, prin urmare, nedrept.”

4. Am găsit în fine un citat folosit, cred,  de mai multe ori, unul semnificativ pentru gîndirea de paradoxuri a lui Nae Ionescu:

„Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa. Raţa rămîne raţă orice ar face”.

5. Deși era pentru un anume președinte, acest citat din Take Ionescu e valabil pentru toți președinții României postdecembriste:

„Omul de stat trebuie să fie mai mult decît un om de partid”.

6. Despre aşa-zisul simţ politic C. Xeni în eseul Take Ionescu despre un element din înzestrarea naturală a celui numit de presa străină „marele european“ şi de gura mahalalei dîmboviţene „Tachiţă Gură de aur“:

„El avea de pildă aşa-zisul «simţ politic» în gradul cel mai dezvoltat. Acel simţ intim, înnăscut, care înainte de a raţiona te face să simţi un anumit adevăr, te face să vezi dintr-o dată consecinţele îndepărtate ale faptului politic, te face să vezi repede şi drept”.

7. „Oricînd vorbeşti, te-acuzi pe tine însuţi!” –declamă Eteocles, unul dintre cei doi fii ai lui Oedip în Cei şapte contra Tebei de Eschil: „Orgoliu, tu, grozavă nebunie!”

8. Cu nimic justificată psihologic şi artistic această tiradă a Miţii Baston din D-ale carnavalului:

„Da, (ridicîndu-se) vreau scandal, da… pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sînt fiică din popor şi sunt violentă, ai uitat că sînt republicană, că-n vinele mele curge sîngele martirilor de la 11 fevruarie; (formidabilă) ai uitat că sînt plaestiancă – da, plaestiancă! – Năică şi am să-ţi torn o revuluţie, da o revuluţie, să mă pomeneşti!”…

Biata Miţa, damă bună, şi, prin aceasta, soră cu Zoe, nu putea s-o ducă mintea la revoluţia de la Ploeşti. Incultă, dar temperamentală, ea nu e Rică Venturiano sau Caţavencu, oameni cu lecturi, chiar dacă prost asimiliate, şi prin urmare, n-avea cum să pronunţe astfel de fraze la mînie. În ranchiuna-i faţă de Republica de la Ploieşti, Caragiale nu s-a putut stăpîni. A simţit nevoia să ridiculizeze evenimentul prin asumarea lui de către o mahalagioaică ardentă. Şi fireşte, a greşit, pentru că în literatură resentimentul nu e sfetnic bun.