Editorial publicat în Evenimentul zilei, nr. 2, anul I, miercuri, 23 iunie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu”.
Istoria modernă a dat naştere termenului de război ciudat. El vrea să desemneze un conflict armat care nu respectă regulile clasice. Din acest punct de vedere, război ciudat poate fi numit ceea ce se întîmplă între Rusia şi Republica Moldova. În conflictul din Transnistria sînt toate datele unui război. Tancuri, dueluri de artilerie, morţi şi răniţi. Numai că nu e război în sens clasic. Războiului ca în cărţi i se preferă un amestec ciudat de declaraţii belicoase şi hărţuieli pe teren.
Din punctul de vedere al Republicii Moldova, lucrurile sînt perfect explicabile. Un gest radical, cum ar fi, de exemplu, asaltul asupra Transnistriei, ar însemna război cu Rusia. Un lucru pe care nimeni din Republică nu-I doreşte.
Mai puţin explicabile sînt lucrurile din partea Rusiei. Răspunsul trimite la un element fundamental al politicii ruseşti din toate timpurile: excepţionala diplomaţie. Moscova are nevoie de capul de pod pe care-l reprezintă Transnistria. Prin prezenţa ei lîngă Nistru, Rusia s-ar apropia din nou de Europa, după depărtarea pe care a reprezentat-o destrămarea imperiului sovietic. Acest scop ea şi l-ar putea realiza cu mijloacele războiului. Deocamdată, ea preferă mijIoace mult mai puţin costisitoare. Între acestea, la loc de frunte se situează ceea ce s-ar putea numi tactica bîtei şi a morcovului. Ameninţărilor cu intervenţia armată le urmează aşezarea la masa tratativelor. Tratativele sînt întrerupte brusc de hărţuieli armate.
Ce se urmăreşte prin asta?
În primul rînd, atragerea României în război. Pentru opinia publică internaţională, Rusia are neapărată nevoie de a demonstra că în Transnistria nu e un confict între ea şi Republica Moldova, ci între biata provincie de peste Nistru şi o ţară agresivă: România. Acreditarea unei participări a României la acest conflict nu numai că ar justifica războiul în faţa opiniei publice, dar ar şi aprinde faimosul orgoliu rusesc. Nu altfel se explică întreaga campanie de presă dusă la Moscova pe tema implicării armate a României în confruntarea de peste Nistru. În acest sens, Rusia aşteaptă o greşeală fatală din partea Bucureştiului.
În al doilea rînd, tacica morcovului şi a bîtei urmăreşte obosirea nervoasă a adversarului. Conducerea Republicii trebuie hărţuită într-un asemenea hal, încît să se vadă obligată, în ultimă instanţă, să accepte federalizarea ţării. În tot acest timp, dincolo de hărţuieli neîncetate, de tratative mereu amînate, de declaraţii belicoase, rusofonii din Transnistria se instalează tot mai temeinic.
Politica faptului împlinit îşi găseşte aici o strălucită confirmare. Domnul Mircea Snegur cedează treptat-treptat. La început, conducerea Moldovei nici n-a vrut să audă de tratative. Ea a considerat, cum e şi normal, că nu se discută cu separatiştii. Apoi, ea a acceptat tratativele. Ba mai mult, a făcut unele concesii. Toate în speranţa instalării păcii. Fiecare dintre aceste momente e un pas către federalizarea urmărită de Moscova.
Va bea Republica Moldova şi această cupă cu otravă?
Răspunsul nu poate fi dat imediat.
Rusia nu se grăbeşte.
La scara imensului ei teritoriu, timpul nu contează.
