Pe 19 ianuarie 1990, prin textul PCR – definitiv compromis. Un argument, apărut pe prima pagină a publicației particulare Observator, debutam postdecembrist ca Istoric al clipei, cum spun eu editorialistului.
A doua zi, sîmbătă, 20 ianuarie 1990, debutam, tot postdecembrist, de data asta însă ca publicist, prin textul Democrația din metrou, tipărit în săptămînalul Magazin, care se autointitula Săptămînal cultural-științific independent. Spre deosebire de alte două publicații din perioada respectivă, la care am colaborat, Magazin mi-a găzduit chiar de la primul articol, un titlu de rubrică:
Cu stiloul prin București.
Amănunte despre colaborarea mea la Magazin nu mai țin minte. Mai mult ca sigur însă c-am răspuns unei invitații venite din partea lui Alex Ștefănescu, redactorul șef al publicației. Alex Ștefănescu fusese în perioada cît am condus Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului, criticul de seamă al revistei. Cînd am venit ca redactor șef adjunct la Scînteia tineretului pentru domeniul Cultural, Reportaj, Morală, l-am găsit pe Alex Ștefănescu redactor la Secția culturală. Din cîte-mi amintesc, șeful de Secție a plecat la o altă publicație și Alex Ștefănescu a devenit șef de Secție. Cînd a apărut SLAST în 20 septembrie 1981, Alex Ștefănescu și-a asumat descoperirea și promovarea tinerelor talente. Rubrica ținută de el, Poșta redacției, aparține deja Istoriei presei dar și Istoriei literaturii. După debarcarea mea de la SLAST, Alex Ștefănescu a plecat din redacția Scînteii tineretului la Magazin, săptămînal scos de România Liberă. Decembrie ʼ89 l-a găsit în redacție. Potrivit mărturiilor sale, a fost ales redactor șef prin votul redactorilor. În 30 decembrie 1989, Magazin apărea într-o nouă formulă. Păstrînd multe din preocupările anterioare, revista ținea să fie și culturală. Alex Ștefănescu, știindu-mă ca scriitor (publicasem deja două cărți de proză), m-a invitat să colaborez cu tablete. Titlul rubricii l-am pus eu. Era o modificare a titlului dat de Arghezi unei culegeri de texte publicistice despre Capitală:
Cu bastonul prin București.
La această rubrică am publicat, în paralel cu editorialele de la Observator și Expres, următoarele tablete:
Democrația din metrou ( 20 ianuarie 1990); Lacto bar pur și simplu (27 ianuarie 1990); La gară (3 februarie 1990); Pe muzeul Antipa (10 februarie 1990); Curcanul (17 februarie 1990); Pateuri cu brînză (24 februarie 1990); Coastă de miel (3 martie 1990).
În numărul din 10 martie 1990, Alex Ștefănescu își anunță plecarea la România literară. Asta explică și încetarea colaborării mele cu publicația.
Mărturii despre o realitate irepetabilă
Nu e de competența unui autor să se pronunțe asupra valorii estetice a operei sale. Ca istoric și critic literar, recitind cele șase tablete, le-aș încadra la categoria Proză. Le-aș compara cu textele de publicistică ale marilor scriitori interbelici la noi și cu cele ale gazetarului Mihail Bulgakov în presa moscovită din anii ʼ20, la ruși. Ca Istoric al presei, le văd acum ca documente literare ale unui timp fascinant:
Primele luni de după Căderea lui Ceaușescu.
Mărturii de excepție ale unei realități unice în Istoria României și pentru că au în mine un autor înclinat către satiră, format la școala amănuntelor din marea proză rusească, dar mai ales un autor independent, care refuză patima politică pro sau contra de la vremea respectivă, pandemie care lovise zdravăn scrisul.
Un capitol din Istoria proletcultismului în România se intitulează Resurecția publicisticii. Dedicat perioadei 1945-1947, cea de Cucerire a Puterii, cum îi spuneau comuniștii, de Alegere a apelor, cum i-aș spune eu, capitolul descrie un fenomen tipic anilor de la trecere de la o orînduire la alta:
Resurecția publicisticii.
Pînă la apariția operelor literare propriu-zise, care au nevoie de timp de gestație, publicistica, semnată de mari gazetari, dar asumată și de marii scriitori, se precipită asupra Realului ca asupra unor uriașe rezerve de minereu. În astfel de momente istorice realul e violent piestriț, violent colorat. Amănuntele pitorești, pe care în vremuri normale autorul trebuie să le caute cu efort, se oferă de la sine. Asemănător s-a întîmplat și în primele luni după decembrie 1989. Tabletele mele din Magazin dau seamă de o realitate unică în felul ei în Istoria modernă a României, ivită din năuceala tipică trecerii de la o orînduire la alta. O realitate care nu mai fusese, dar care nici nu va mai fi vreodată. Am avut norocul s-o trăiesc și s-o descriu. Infinit mai mult decît comentariile mele din această perioadă, tabletele din Magazin surprind o Românie pe care Prăbușirea lui Ceaușescu n-o schimbase în planul sărăciei, al lipsurilor, al mizeriei, al năravurilor balcanice, dar în care răsăreau și creșteau anapoda democrația, economia de piață. Elementele de esență ale democrație – de la libertatea de expresie pînă la pluralism – erau trăite în stil românesc. Ceea ce în democrațiile consolidate era profund, la noi era superficial, aiurea, dar mai ales maimuțărit și prin asta comic.
Nicolae Ceaușescu fusese executat la Târgoviște. Țara era condusă de un Consiliu al Frontului Salvării Naționale avînd în frunte pe Ion Iliescu. Iulian Vlad, fostul șef al Securității, era la închisoare. La închisoare erau și foștii membri ai CPEx și membrii familiei Ceaușescu. La Tribunalul Militar București avusese loc Procesul celor patru: Manea Mănescu, Emil Bobu, Ion Dincă, Tudor Postelnicu. Premier era un necunoscut pînă în 22 decembrie 1989: Petre Roman. Presa comunistă devenise peste noapte anticomunistă.
În plan politic, Schimbarea era enormă.
În planul vieții cotidiene, nu se schimbase nimic.
Deși restricțiile alimentare fuseseră înlăturate și noul regim începuse să cheltuiască banii lăsați de Nicolae Ceaușescu, țara era aceeași ca și înainte de Fuga lui Ceaușescu:
Mizerie, sărăcie, brambureală, obiceiuri proaste.
Spre deosebire însă de viața cotidiană anterioară mizeria și sărăcia nu se mai ascundeau. De aceea lăsau o impresie cumplită.
Schimbările sînt de suprafață
Tablete precum Lacto bar pur și simplu, La gară, Curcanul, Pateuri cu brînză, Coastă de miel surprind această mizerie colorată, pitorească, asumată de români potrivit vorbei de veacuri, A face haz de necaz.
Lacto bar pur și simplu debutează prin evidențierea unui adevăr:
Schimbările sînt doar de suprafață. În esență, viața cotidiană e aceeași.
„Lacto bar pe bulevardul Gheorghiu Dej. Scriu Gheorghiu Dej, sub beneficiu de inventar. După viteza cu care mergem înapoi, spre anul aducerii în ţară a unui prinţ străin, nu-i exclus ca, pînă la tipărirea acestui articol, bulevardul să-şi recapete vechea denumire: Regina Elisabeta. Însă indiferent dacă i se va spune Regina Elisabeta sau Haussmann, el tot Gheorghiu Dej va rămîne mult timp. Adică sărăcăcios şi posomorît, cu trotuarele betonate de gheaţa pe care nimeni nu catadicseşte s-o spargă, mărginit de nămeţi murdari şi de magazine reci, cu troleibuze zdrăngănind din încheieturile hîrbuite, cu băieţi scuipînd seminţe, rezemaţi de bare, aşteptînd să intre la un film american scutit de valută.
Numele Lacto bar e o splendidă inutilitate. Ca şi înainte de Revoluţie, nu se găseşte aici nimic din ce-ar putea avea vreo legătură cu laptele. Nici măcar cu apa, una dintre derivatele acestuia. Pe la mesele joase, pătate de sosuri rezistente în timp, inşi vîrîţi în şube pînă la gît aruncă priviri vesele pe sub căciuli preistorice şi discută politică, noul nostru sport naţional.”
Curcanul descrie Piața Matache ca o realitate neatinsă de schimbări politice precum conducerea țării nu de către PCR, ci de FSN:
„Piaţa Matache, sîmbătă după-amiază.
O mulţime neliniştită bîntuie de colo pînă colo în căutarea unui liman. Fără să-l găsească însă, dat fiind că în piaţă nu e nimic de cumpărat. Afară doar de ghiocei. Aceştia însă n-au fost incluşi în Platforma-Program a Frontului Salvării Naţionale. Ei au răsărit indiferent de lupta dintre partide. Din spatele tejghelelor de beton, ţărani hirsuţi, ca descinşi din partea pesimistă a prozei sadoveniene, aruncă Universului priviri nepăsătoare. E clar că le e absolut indiferent dacă vînd sau nu morcovii sfrijiţi din faţă, dacă Frontul se constituie sau nu în partid politic şi, în general, dacă mai trăiesc sau nu. Într-o parte a pieţei se dă tot ce nu are legătură cu exportul de produse agro-alimentare: piepteni, sacoşe din vinilin, căciuli şi borcane goale, tratate de Aerodinamică, portofele din imitaţie de piele şi ilustrate cu ţigănci care îţi fac cu ochiul dacă ştii, la rîndul tău, cum să le priveşti. O patrulă a Poliţiei se plimbă printre tejghele cu aerul că vizitează Luvrul.”
Gara de Nord din tableta La gară e în primele luni ale Democrației ca și acum un an, ca și acum cinci ani. Spațiul harababurii absolute. Asta deoarece e frecventată, ca și înainte vreme, de români, care au rămas aceeași în năravurile lor proaste:
„Dimineaţă, în faţa Gării de Nord.
Pe cele două uşi, Intrare şi Ieşire, dă buzna în ambele sensuri, cu sacoşe şi valize de carton presat, cu saci în spate, o mulţime lăsînd impresia că undeva, pe peron, s-a dat cu gaz toxic de luptă. Toată lumea iese pe la Intrare şi intră pe la Ieşire. Bătînd cu cleştele în măsuţă, controlorul strigă ritmic:
«Biletele, vă rog!»Nimeni nu-i dă vreo atenţie. Cei ce intră se izbesc de cei ce ies, şi invers. Nici el nu se prea ia în serios. Strigă de unul singur, ca să-i ţină de urît.”
Pe vremea comunismului, cel mai mare eveniment din România îl constituia aducerea în magazin a unei mărfi absente de mult timp, dar dorite de clienți. Tableta Pateuri cu brînză surprinde uriașa tulburare produsă de zvonul că undeva s-au adus pateuri cu brînză:
„De undeva dinspre centru vine un incredibil miros de brînză. Vestea, răspîndită rapid, a neliniştit tot Bucureştiul. Trotuarele s-au golit într-o clipă. Magazinele au tras obloanele. Vînzători şi clienţi au pornit laolaltă în căutarea sursei. Mirosul, atît de promiţător, întorcîndu-i pe toţi în glorioasa perioadă interbelică, nu vine nici de la măreţul Palat al Poştei, nici de la emoţionanta Piaţă a Revoluţiei, fostă a Republicii, fostă a Palatului, ci de la mica, dar ambiţioasa patiserie «Crizantema», dintre Galeria de artă plastică şi Atelierul de nasturi, nu departe de fostul Comitet de Stat al Planificării. ”
La Televiziunea Română, care și-a pus în coadă ca să pară alta, cuvîntul Liberă, se proclama că Ne-am luat porția de Libertate. Coastă de miel semnalează că românii, deși aveau libertate cît cuprinde, n-aveau carne:
„Coadă la micul bufet de pe C.A. Rosetti.
Domni şi doamne, tinere răpitor de parfumate, pensionare îmbrobodite, o florăreasă pestriţă, lucrători cuviincios îmbrăcaţi lungesc gîturile unul peste umărul celuilalt, întrebîndu-se neliniştiţi de ce merge aşa de greu.Servesc două femei greoaie, în halate de un roşu ştirb.
Una pune ciorba în cănile de tablă coclită, cealaltă dă pîinea şi ia banii. Din bucătărie sînt cărate tăvi cu mîncare cenuşie. Ce şi cum vin ele, nu se ştie. De aceea, o mulţime de femei posomorîte, cu sacoşe ponosite, stau deoparte, pîndind momentul crucial al fripturii. Pentru a o lua acasă, nu pentru a o mînca. Se cumpără porţia cu tot cu sos, se şterge şi se pune în sacoşă. Acasă se face din ea un alt fel de mîncare. Cînd va fi acest moment, iată o altă enigmă. Pînă atunci se vînd cîrnaţi de bere (un soi de degete sîngerii), cremvuşti locali (suspect de vineţi) şi coastă de miel, de 50 de lei kilogramul.”
Românii sînt liberi! strigă toate ziarele. Românii beneficiază acum de toate drepturile! Nu beneficiază însă de dreptul de a mînca în oraș cît de cît civilizat. Ca și înainte. O spune tot Coastă de miel:
„La mesele înalte din jur cîţiva inşi se chinuie să rezolve nodul gordian al bufetului şi, în general, al autoservirii din România de azi: a mînca fără cuţit, care nu se dă, pentru că se fură. Cei mai mulţi, ajunşi în acel moment de deznădejde cînd nu-ţi mai pasă de nimic pe lumea asta, şi-au înfipt degetele în bucata de carne şi încep să rupă din ea cu dinţii, ca pe vremea daco-romanilor. Alţii, mai sfioşi, îi dau tîrcoale de vreo jumătate de oră. Au încercat toate mijloacele: cu furculiţa, cu două linguri alcătuind o pîrghie de gradul întîi, cu cheia de la maşină. Totul s-a dovedit zadarnic. Bucata de carne, concepută din proiect să fie tăiată cu cuţitul, nu se lasă atinsă de nici un alt tacîm. Astfel că, în timp ce oamenii practici au terminat de mult, subtilii continuă să privească amărîţi în farfurie.
Pe ferestrele nespălate de cîteva decenii se uită înlăuntru cu jind cîţiva cerşetori alungaţi de concurenţa neloială din punctele avantajoase ale oraşului.”
Maimuțărirea democrației occidentale
În această realitate cenușie, deprimantă, s-au ivit semnele schimbărilor politice. Românii le trăiesc însă în stil românesc. Libertatea de opinie, Libertatea de întrunire sînt primite și folosite aiurea de către români. Toată presa a anunțat reînființarea Partidului Național Țărănesc. Reacția românilor?
„Călătorind cu metroul, am auzit o suavă doamnă zicînd:
– Auzi, dragă, de ce fac ăștia Partidul Național Țărănesc la București și nu la Țară?” (Democrația din metrou).
Se face mare caz de respectarea Drepturilor Omului. Notez în tableta Lacto bar pur și simplu:
„Pe un afiş prins în perete, cineva a scris cu litere de mînă:
«Respectaţi Drepturile omului consfinţite prin Actul final al Conferinţei de la Helsinki!»Dreptul omului la libera circulaţie a persoanelor şi ideilor l-am dobîndit în cîteva zile.
Cu dreptul omului de a bea civilizat un pahar cu lapte va fi mai greu!”
Imediat după Căderea Comunismului, în contextul revenirii la pluralism înfloresc partidele politice. Toate îi ademenesc pe români cu programe, anunțuri, declarații. Mulți români nu sînt sensibili la această nouă realitate, preocupați cum sînt de a face față dificultăților cotidiene. Notam într-un PS la tableta La gară:
„Lume multă strînsă în faţa sediului PNL de pe bulevardul Bălcescu, să citească anunţurile, programele lipite pe un uriaş panou. O bătrînă cu o sacoşă în mînă se interesează:
– Maică, aici se dă ceva sau se citeşte?
– Se citeşte, măicuţă, se citeşte.
– Atunci nu mă interesează, răspunde bătrîna şi o ia mai departe.”
Umblam prin București de dimineață pînă seara. Eram pe cale de a divorța, la revista Teatru n-aveam de lucru, în așteptarea deciziei lui Andrei Pleșu de a-mi admite demisia. Nu conteneam să mă amuz la felul în care românii trăiau noile realități politice. Știam de la Caragiale și de la Alexandri (din Coana Chirița) de uriașa disponibilitate de a maimuțări noutățile politice venite din afară.
Libertatea de expresie devenise una din realitățile de esență ale postdecembrismului. Da, dar această Libertate devenise în variantă românească Libertatea de a-ți da cu părerea despre orice, oricînd și oriunde. Democrația de la metrou surprinde o realitate născută exclusiv din această năuceală produsă în capul românilor de posibilitatea de a se exprima liber:
„S-a spus şi s-a scris în aceste zile că perioada Ceauşescu n-ar fi creat nici un instrument democratic. Chiar de la început ţin să mă ridic hotărît împotriva unei astfel de afirmaţii.
Nu e adevărat!
Fostul regim se poate mîndri cu unul dintre cele mai bune organisme democratice din lume: metroul bucureştean. Priviţi pereţii staţiilor, ai pasajelor şi intrărilor, priviţi scările şi vă veţi convinge! În timp ce ziarele şi Radioteleviziunea se întrec în a fi, prin revelaţiile din viaţa intimă a familiei Ceauşescu, un fel de Paris Match întors pe dos, străbătînd, după glorioasa epocă a reportajelor de la Fabrica de cabluri, pe cea, nu mai puţin glorioasă, a reportajelor de la Palatul Primăverii, aici, în metrou, prin mulţimea de afişe, de lozinci scrise cu o cretă fără moarte, de va trebui dărîmată toată staţia ca să fie şterse, de publicaţii doar dactilografiate, de caricaturi simpatice, de manifeste şi programe ale partidelor politice nou înfiinţate, se desfăşoară plenar spectacolul democraţiei absolute.”
Scorul Putere-Opoziție a evoluat stupefiant
Duminică, 28 ianuarie 1990, a avut loc în București prima demonstrație de protest a Opoziției împotriva Puterii din ultimii 50 de ani. O demonstrație uriașă, organizată de PNȚCD și PNL în Piața Victoriei. Evident, am mers și eu ca să văd acest mare spectacol. Ca un cetățean curios și nu ca jurnalist. Pentru a vedea mai bine Piața Victoriei m-am suit, împreună cu alți spectatori (nu neapărat ziariști), pe acoperișul Muzeului Antipa (la vremea respectivă clădirea era în reparații). Am stat acolo pînă la miezul nopții, cînd masele FSN-iste au reușit să pună stăpînire pe piață.
Rezultatul acestei experiențe a fost tableta Pe Muzeul Antipa. O reproduc aici în întregime din două motive:
- a) Dă seamă de perspectiva mea ironică asupra evenimentelor politice de la vremea respectivă. Deși simpatizam cu Opoziția, tableta mărturisește o detașare salutară. Te-ai fi așteptat să trîntesc un pamflet anti-FSN și o cîntare a Opoziției.
- b) Se constituie, chiar dacă într-o manieră originală, într-un document de excepție despre unul dintre cele mai mari evenimente din întreaga Istorie postdecembristă: Prima demonstrație a Opoziției împotriva Puterii.
„Pe vremea Revoluţiei bolşevice exista la Moscova o grupare literară intitulată Fraţii Serapion, din care făcea parte şi marele poet Osip Mandelştam, mort ulterior în adîncurile Gulagului. Întrebaţi, în stilul categoric al timpurilor revoluţionare, voi cu cine sînteţi, cu Albii sau cu Roşii?, cei din grup răspundeau:
– Noi nu sîntem nici cu Albii, nici cu Roşii. Noi sîntem cu sihastrul Serapion!Am fost şi eu duminică, 28 ianuarie, ca tot omul, la întîmplarea politico-artistică din Piaţa Victoriei.
Nu ştiu dacă aţi observat, Revoluţia a adus cu sine o modalitate de petrecere a timpului în chip util şi plăcut: demonstraţia de protest. De m-aţi întreba cu cine am fost, cu Frontul sau cu Opoziţia, v-aş răspunde imediat:
Eu n-am fost nici cu Frontul, nici cu Opoziţia.
Eu am fost cu Muzeul Antipa.Şi asta pentru că respectabila instituţie mi-a pus la dispoziţie, pentru a mă păstra la egală distanţă de cele două părţi în dispută, propriul acoperiş de tablă. Acolo sus, stînd pe creastă împreună cu alţi neutri, gata să cad de-a berbeleacul şi să mă înscriu, Doamne fereşte! printre primele victime ale democraţiei noastre atît de originale, mi-am dat seama că noi, românii, sîntem protocronişti şi într-ale politicii: am început să ne batem în mitinguri. Pentru că ce altceva era întîmplarea la care asistam decît o întrecere între cine strigă mai tare, Jos Iliescu! sau Sus Iliescu! Ţin să precizez că, spre onoarea lor, nici una dintre grupări nu a apelat la megafoane. Ele au păstrat confruntarea în cadrele stricte ale strigatului din gîtlejuri. Din acest punct de vedere confruntarea dintre adepţii FSN şi cei ai Opoziţiei a evoluat în maniera unei finale a Cupei României între Steaua şi Dinamo. 1-0 pentru Opoziţie în primele minute, 1-1 la sfîrşitul reprizei, 2-1 pentru FSN la sfîrşitul partidei. În prelungiri, altfel spus, pe la unu noaptea, cînd în Piaţă şi-au făcut apariţia călărăşenii, veniţi cu douăzeci de autobuze IRTA (pitite pe Ştefan cel Mare), pentru a salva Frontul Salvării Naţionale, scorul ajunsese 10-1 pentru Front.
Dacă pe plan politic FSN-ul a repurtat o victorie zdrobitoare, pe plan estetic el a fost învins net de către Opoziţie. Am citit cu mare atenţie pancartele susţinute şi prin viu grai de către partizanii Frontului:
«FSN», «Iliescu şi poporul», «Iliescu nu ceda/Ţara te va apăra!», «Oamenii muncii de la IMGB votează cu FSN».Texte de o simplitate evidentă. O pancartă m-a făcut chiar să izbucnesc în rîs:
«Tineri revoluţionari, Să muncim şi să învăţăm pentru ţară!».În schimb lozincile adversarilor Frontului m-au încîntat prin fantezie şi umor. Iată cîteva exemple:
«Frontul Provizoriu/Mincinos notoriu», «Cine-a stat cinci ani la ruşi/Nu poate gîndi ca Bush», «Frontul va fi provizoriu numai 20 de ani. Semnat Silviu Brucan», «Olé, olé, olé, Frontul astăzi ce mai e?» «Securişti! Ţării cît mai mult cărbune!», «Azi în parcuri/Mîine-n ţarcuri», «Trăiască FSN – Partidul Semicomunist Român».Cumpănindu-mă eu pe culme, atent să nu cad cumva cu acoperiş cu tot, în holul Muzeului, peste vreo piesă de o inestimabilă valoare, m-am tot gîndit la explicaţia acestei diferenţe de valoare estetică. Am exclus, chiar de la început, deosebirea de talent. Amîndouă grupările erau alcătuite din bucureşteni, oameni pe care îi ştim, cel puţin de la Caragiale încoace, plini de simţul umorului. Şi am ajuns la concluzia că diferenţa ţinea de atitudinea faţă de guvern: unii îl lăudau, alţii îl criticau. Aceştia din urmă îşi puteau manifesta din plin talentul literar.
Aşa cum ne-o demonstrează cei 45 de ani de comunism românesc, literatura nu se simte în largul ei cînd trebuie să laude.”