Struțul care refuza să dea mîna cu socrul

Autoservire, pe frig

Sutele de picioare au adus pe tălpi zăpada noroioasă de afară. Mozaicul în picățele, ca un costum de ginerică, e tot numai o mo­cirlă. Sub lumina chioară, pe la mesele pătate de untură, lume puțină, vîrîtă în căciuli și cojoace.

Pe tejghea stau înșirate degeaba halbele de bere.

Cine să bea bere pe frigul ăsta?

În spatele lor, tropăie ca să se încălzească vînzătorul, care și-a îmbrăcat peste palton uniforma de serviciu.

Cu gîtul înfășurat în două fulare, cu căciula cu clape și, mai ales, cu cojocul vîrît pe sub halat, casierița pare mai degrabă un butoi decît o salariată. Lîngă ea, într-un soi de jgheab, zac linguri și furculițe prost spălate.

Cuțitul ți-l dă personal casierița, contra garanție, după ce l-a scos din cutia așezată între picioare.

Față de clienții care i se par domni (puțini, e drept!), ea simte nevoia unei justificări:

— Nu știu de ce toată lumea fură numai cuțite, de linguri nici nu se ating.

Cînd termini de mîncat, ștergi cuțitul de marginea mesei și-l duci triumfător casieriței, care-ți înapoiază banii după ce i-a nu­mărat cu deștul umezit din cînd în cînd cu scuipat.

Să facem dreptate vițeilor!

Consiliul Europei a pus la bătaie cîteva milioane de euro pen­tru a transpune, în toate țările membre, Programul: Salvați laptele vițeilor!

O Rezoluție a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei proclamă solemn dreptul vițelului de a suge cît lapte vrea.

Profitînd de forța sa brută, omul îi ia bietului vițel o parte din lapte, pentru a-l folosi în interes propriu.

Inițiatorii Rezoluției, printre care se numără și o suedeză, suspectată că are relații intime cu un vițel considerat minor în lumea sa, se ridicase împotriva acestui abuz incalificabil.

Adoptarea Rezoluției n-a fost o chestiune ușoară.

Pe parcursul dezbaterilor s-au ridicat voci împotriva premisei de la care plecau inițiatorii Documentului.

Nu știm – a declarat de la tribună reprezentantul Franței, țară cu mulți fermieri – dacă nu cumva sînt vaci posesoare de mai mult lapte decît are nevoie vițelul. În acest caz, ajungem în situația de a da naștere unei nedreptăți, vrînd să suprimăm alta. Nedreptățim fiul omului, care are și el nevoie de lapte, de dragul fiului vacii.

De unde să știe bietul gospodar de cît lapte are nevoie vițelul?

S-ar cuveni ca vițelul să-i trimită un e-mail în acest sens.

Din nenorocire, vițelul a fost ținut pînă acum de propriii părinți în întunericul neștiinței de carte.

Luînd cuvîntul imediat, reprezentantul Olandei a susținut un punct de vedere la care s-au raliat și alți parlamentari.

— Să nu uităm – a început distinsul vorbitor – că, după un timp, între om și vițel se creează o legătură sentimentală.

Pentru a fi mai convingător, oratorul a făcut să se distribuie în sală fotografii dedicate relației complexe dintre om și vițel.

Într-una dintre fotografii – cea care era cît pe-aci să încline balanța în favoarea adversarilor Rezoluției – un vițel își ținea de gît stăpînul, încercînd să-i dea un pupic.

Trebuie să luăm în calcul – punctă reprezentantul Olandei – posibilitatea ca vițelul să fie de acord să împartă laptele cu omul, ba chiar să-l și cedeze tot acestuia.

Amendamentul a căzut însă.

Mai precis, însuși autorul a renunțat la el, cînd i s-a cerut să aducă în fața Adunării un vițel care să declare de la tribună că e gata să semneze o astfel de înțelegere.

Motivul retragerii a fost simplu:

Consiliul Europei n-avea încă translatori specializați în limba vițeilor.

Descoperire

Întreg sistemul de irigații din zonă a dispărut peste noapte. Conductele, aspersoarele, robinetele au fost furate și transformate în alambicuri pentru țuică din mere.

S-a descoperit că țuica fabricată în astfel de alambicuri are o aromă deosebită, greu de obținut cu instalațiile făcute din mate­riale legale.

Cît despre canale, ele servesc la depozitarea mașinilor agricole ruginite, care nu s-au furat, întrucît sătenilor le e lene să le des­facă în bucăți.

Și-a aruncat nevasta pe fereastra

Stănică Dobrouțeanu se luă la ceartă cu socru-său de la un struț pe care-l cumpărase din iarmarocul de la Tuflești, după ce proprietarul îl convinsese, procedînd chiar la o scurtă, dar eloc­ventă demonstrație pe viu, că e mai blînd decît un miel.

Stănică Dobrouțeanu venise în tîrg după un televizor cu plasmă 3D Panasonic la mîna a doua. Nu-i conveni nici unul, deși iarma­rocul gemea de televizoare cu plasmă, combine audio-video, tele­foane mobile, note-book-uri și e-book-uri.

Pînă nu de mult, în iarmaroc se vindeau boi, cai, viței, porci și capre.

Cum însă creșterea vitelor se dovedise nerentabilă, țăranii din județ se apucară de comerțul cu electronice.

Pentru a dovedi clienților că televizoarele sînt în bună stare, vînzătorii le lăsaseră să meargă, după ce se conectaseră ilegal la stîlpii de electricitate din zonă. La ora cînd Stănică Dobrouțeanu ajunse la iarmaroc, toate televizoarele transmiteau în reluare un talk-show cu șeful statului. Cum nu-l suferea pe cunoscutul bărbat politic, Stanică se înfurie cumplit și nu mai cumpără nici un televizor.

— Poate data viitoare! – zise el –, după alegerile prezidențiale, o să mă mai gîndesc dacă să cumpăr sau nu.

La tradiționalul iarmaroc din Munți, ale cărui origini se pier­deau în negura vremurilor, sectorul vite și păsări se reducea la doi iepuri prăpădiți, cu mustățile tăiate, un țap, al cărui corn stîng era înlocuit cu o proteză din aluminiu, și un struț.

Struțul era singurul articol în bună stare pe care-l putea cum­păra cineva.

Cînd veni cu pasărea acasă, toți ai lui se arătară încîntați, cu excepția lui socru-său, care mormăi ceva ininteligibil.

Era de așteptat ca între cei doi – socru-său și struțul – să se ivească un conflict.

Nici struțul, la întîlnirea cu familia noului proprietar, nu se dovedi mai amabil.

Vru să ridice cu ciocul fusta nevestei lui Stănică, făcînd cu ochiul în chip deșucheat.

Cînd apăru socrul lui Stănică refuză să dea noroc, lăsîndu-l pe acela cu mîna în aer.

Cei din casă nu văzură nimic deosebit în aceste întîmplări.

Crezînd că struțul fusese dresat să se dedea la giumbușlucuri, se stricară de rîs la figura contrariată pe care o făcu socrul cînd struțul îi întorsese spatele în chip ostentativ.

Rîseră, în schimb, de struț, cînd îl văzură dînd înapoi speriat, după ce nevasta lui Stănică își ridică fusta pînă la buric, întrebîndu-l batjocoritor:

— Ce, bă, ți s-a făcut de o păsărică?!

A treia zi de la eveniment, socrul se plînse ginerelui că struțul se năpustise asupra lui, să-i ardă una cu ciocul. Stănică Dobrouțeanu se supără și îl invită să meargă împreună la țarcul unde se găsea pasărea.

Să-i arate că struțul e nu numai blînd, dar și dresat să te caute în cap cînd ai insomnie.

Socru-său refuzase și, cum se întîmplă în astfel de cazuri, Stănică Dobrouțeanu se enervă și mai tare, întrebîndu-l amenin­țător dacă nu cumva îl face mincinos.

Socru-său nu-i răspunse.

Stănică luă asta drept confirmare și, scos din sărite, sări la el cu furca.

Scandalul se soldă cu plecarea lui Stănică Dobrouțeanu din casa socrului și din sat.

Și nu la Tuflești, pentru că era prea aproape de socru-său, ci tocmai la București, cît mai departe.

La București, unde o luă și pe nevastă-sa, ca să-i facă în ciudă socrului, evident, după ce trecu prin mai multe servicii temporare (la un moment dat se angajase ca întreținător de bună dispoziție la maimuțele unui circ), Stănică Dobrouțeanu își găsi o slujbă fixă.

Trebuia să păzească bannerul unei reviste de femei în concurență nemiloasă cu o altă revistă, tot de femei.

Pe imensa fațadă, jupuită de vreme, fusese atîrnată o cîrpă uriașă, în mijlocul căreia o jună aproape goală făcea cu ochiul zicînd, potrivit bulei din dreptul gurii:

Numărul 1 în România și nu numai!

Concurența reușise în cîteva rînduri să dea jos reclama și să și-o atîrne pe a sa:

Noi suntem cu adevărat numărul 1 în România și nu numai!

Înarmat cu un baston electric, un pistol cu capse și un țignal de arbitru, el ședea într-unul din birourile redacției, gata să intervi­nă în caz de se-auzeau pași suspecți.

La vreo doi ani de la mutarea la București, într-o seară, supă­rat foc pe nevastă-sa, Stănică Dobrouțeanu o înșfăcă și o aruncă pe fereastră de la etajul patru al blocului.

În cădere, femeia se agăță de antena unui televizor de la trei, tocmai cînd se transmitea un meci decisiv pentru partea de jos a clasamentului. Cei din apartament (locatarul și niște amici invi­tați să vadă meciul împreună) săriră imediat, alarmați nu atît de strigătele femeii (o astfel de scenă era obișnuită în cartier), cît mai ales de dereglarea televizorului.

Și tot din cauza asta se grăbiră s-o salveze.

Nu numai că făceau astfel o faptă bună, dar și rezolvau cît mai repede dereglarea, să nu piardă lovitura de la 11 metri, dictată exact în clipa cînd antena începu să se clatine.

Odată luată femeia care spînzura de antenă, imaginea de pe micul ecran își reveni spectaculos.

Telespectatorii de la trei avură noroc.

Lovitura de la 11 metri se execută după revenirea imaginii, dat fiindcă arbitrul pierdu o groază de timp pentru a-și da sea­ma ce-i tot strigau jucătorii echipei pedepsite, strînși în jurul lui amenințători.

Nu, arbitrul nu era surd.

Cum însă Regulamentul sancționa sever aducerea de injurii verbale arbitrului, jucătorii protestatari îi strigau:

Mulțumim! Sînteți un arbitru extraordinar!, făcîndu-i însă pe ascuns, să nu-i surprindă camerele video, gesturi porcoase, mult mai rele decît înjurătura de mamă.

La proces, Stănică Dobrouțeanu avea să declare cum că
nevastă-sa căzuse singură, aplecîndu-se pe fereastră ca să vadă dacă nu plouă.

Pierdu procesul, deoarece nu putu aduce de la Institutul Meteorologic dovada – reclamată de judecător – că în ziua respec­tivă fusese vreme de ploaie.

Călător cu butoi

În tramvaiul luminat de neoanele proaspăt puse, se suie cu greu un bărbat mic de statură, într-o haină cu cîteva numere mai mari,
care-i atîrnă pînă la genunchi, ca un anteriu.

— Uf! – face el din toți rărunchii, trîntind pe podele un butoiaș nou-nouț, care împrăștie în jur miros de lemn proaspăt.

La mijloc, între două cercuri strălucitoare, se evidențiază, mîndru de sine, un dop de plută.

Scrîșnind din frînele moderne, direct aplicate pe linie, tramva­iul o rupe din loc, aruncînd spre ușa din spate cîteva babe smiorcăite, care se întorc de la Piață cu sacoșele pline de cartofi. Așezat pe butoi și bălăngănindu-și vesel picioarele vîrîte în niște papuci de casă, bărbatul explică celor din jur cît de sănătoase sunt recipi­entele de lemn față de cele din plastic.

— Cîte vedre are? – se interesează, în limbaj de cunoscător, un bărbat înalt și scofîlcit, într-un fîș verzui, care pînă atunci privise interesat pe fereastră.

Nimeni din jur nu devine atent la acest dialog.

Toți se întreabă neliniștiți cum a dormit vatmanul azi-noapte.

Pentru că de asta depinde dacă va opri sau nu în toate stațiile.

Somațiile

De cîțiva ani, Ioan Lipciuc primește în ziua de 15 a fiecărei luni, pe seară, cînd binevoiește să ajungă în Cătunul din Deal singurul poștaș al satului, o somație să plătească ultima rată la produsul Minciog aluminiu, 1,80 m, 106×90 cm, Cormoran, cumpărat – zice hîrtia – de la Făltineasa.

Fost cazangiu la IMGB, Ioan Lipciuc s-a retras în casa bătrînească a părinților, rămasă moștenire ca unic fiu, după ce s-a prăpădit și maică-sa, o bătrînă de 80 de ani care ar fi atins suta dacă nu i-ar fi venit într-o zi ideea să se urce în prunul din ogradă. Voia să verifice dacă, într-adevăr, Siretul se umflase peste maluri, așa cum zicea la televizor. Din prun nu se vedea nici măcar pînă la primărie,
d-apoi pînă la Siret, situat la vreo sută de kilometri distanță. Bătrîna știa asta, dar, încăpățînată cum era, se sforță să bată cu privirea cît mai departe, încît, la un moment dat, ameți și căzu din prun. Pensionat pe motive de boală, deși e sănătos tun, Ioan Lipciuc se ocupă cu lucrul la domiciliu: confecționează ace de păr, centuri de salvare și sîni din plastic pentru femei gonflabile.

Cătunul din Deal e un sat component al comunei de munte Risipiții din Vale. Nimeni din sat și din comună nu se ocupă cu pescuitul, fie el amator sau profesionist. Și asta, din simplul motiv că sursa de apă, singura din această parte a județului, se află la 20 de kilometri depărtare.

Ioan Lipciuc nu numai că nu văzuse în viața lui un minciog Cormoran, dar nici măcar nu știa ce-i ăla. Un vecin, care urmărea la televizor emisiunile dedicate ocrotirii Mediului, dat fiindcă voia să cîștige o găletușă, pusă în joc la unul dintre concursurile despre Delta Dunării, îl lămuri că minciogul e un articol de pescuit.

Ioan Lipciuc se amuză grozav de tîmpenia asta, una dintre multele tîmpenii care ne fac nouă, românilor, viața mai frumoasă. Vru chiar să intre în direct la un talk-show unde se discuta controver­sat despre situația complicată din Orientul Mijlociu, pentru a da exemplu cu somația primită de el ca să plătească urgent ultima rată la minciog. Aflînd însă despre ce voia să vorbească, fetișcana din studio, posesoarea unei voci pițigăiate, îi zise să închidă tele­fonul, că-l vor suna ei peste cîteva minute.

Au trecut nu cîteva minute, ci cîțiva ani și Ioan Lipciuc n-a primit nici acum un telefon de la postul respectiv, deși el a continuat să urmărească talk-show-ul seară de seară, cu telefonul mobil pus alături, pentru orice eventualitate.

În afară de sosirea somației în ziua de 15 a fiecărei luni, nimic altceva nu s-a mai întîmplat.

Somațiile vin pur și simplu, fără nici un alt efect decît enerva­rea lui Iordache Cîmpureanu, poștașul, că trebuie să bată drumul pînă sus în Cătunul din Deal, unde stă Ioan Lipciuc. Dar nici fu­ria poștașului nu e, la o adică, un efect serios. De fiecare dată, Iordache Cîmpureanu începe prin a bombăni și sfîrșește prin a-l întreba pe Ioan Lipciuc de unde a făcut rost de puieții ăia de măr, că vrea să cumpere și el vreo cîțiva. Speriat de un nepot venit pe-acasă, preparator de agheasmă la arhiepiscopia de Vîlcea, care-i spusese că s-ar putea s-o pățească
(s-au mai văzut cazuri care s-au terminat prost, chiar el are un coleg care, tot așa, n-a luat în seamă somațiile primite an de an să-și plătească ratele la o sondă, ca să constate, într-o zi, după zece ani, că la prețul sondei se adăugaseră și penalizări de o sută de milioane de lei), Ioan Lipciuc făcu plîngere la Făltineasa, de unde îi veneau plicurile acelea lunguie­țe, pe al căror alb imaculat numele lui se vedea bătut la mașină și nu scris cu litere lătărețe, cum se întîmpla cu cele primite de la cuscra din Rădăuți.

După un an, odată cu obișnuita somație sosi și răspunsul la scrisoarea sa.

A fost vorba de o greșeală:

Somațiile erau adresate Combinatului petrochimic din sat.

În consecință, Ioan Lipciuc era rugat să le trimită, la rîndu-i, pe adresa Combinatului.

Numai că în sat nu exista și nici nu existase vreodată un Combinat petrochimic!