Se spunea prin sat că Petrică Norocea se făcuse strigoi, deoarece, după ce-l îngropaseră, i se furaseră pantofii nou-nouţi, luaţi de la Floreşti de la un magazin din Centru.
Erau atît de frumoşi, cu botul lor ascuţit, tip ştiucă, cu șireturile terminate într-un ciucure, încît alor lui le păruse rău că trebuie să încalțe mortul cu ei.
Ba chiar şi şovăiră un pic înainte de a-i pune. Le trecu prin cap să-i schimbe. În Vintileasa se credea însă că mortul fără pantofi noi nu-i primit pe Lumea Ailaltă şi, drept urmare, rămîne prin sat, bîntuind noaptea prin casele oamenilor.
Lui Petrică Norocea i se furaseră pantofii la cîteva zile după înmormîntare. Astfel că el nu reuşise să ajungă încă la Poarta Lumii de Apoi. Era pe drum, mai precis la marginea drumului, unde trăsese ca să mai răsufle puţin şi să-şi admire pantofii săi nou-nouţi. Ca să-i vadă mai bine, se aşeză şi îşi ridică picioarele. Să leșine nu alta! Pantofii nu mai erau. Îi lăsaseră, e drept, ciorapii, o pereche veche, găsită prin casă, cu ditamai gaura în călcîi. – Nu-i nimic, ziseră ai lui cînd îi puseseră ciorapii ăştia, la intrarea pe Lumea Aialaltă nu-l pun să-şi scoată pantofii, că doar nu se îmbarcă în avionul de New York.
Fără pantofi era pierdut. Nu-l lăsau să intre. Aşa că o luă înapoi, spre sat, şi primul lucru pe care-l făcu fu să meargă la Postul de Poliţie. Intră noaptea, după obiceiul strigoilor, şi lăsă pe biroul Comandantului o petiţie. Cu multe împroşcături de cerneală:
Postul din sat nu mai avea bani de stilou şi, în consecinţă, şeful de post luase de acasă un toc cu peniţă, găsit pe fundul unui sertar, aruncat de el acolo de cînd terminase şcoala elementară.
Subsemnatul Petrică Norocea, mort la 23 martie 199…
Aşa începea petiţia.
Cînd citi primele rînduri, Şeful de Post îşi zise că e vorba de o greșeală; satul gemea de analfabeţi, de cînd se închiseseră toate fabricile din zonă. Tăie mort şi scrise deasupra născut, luă apoi petiţia şi o vîrî în dosarul Furturi cu autori necunoscuţi. Urma s-o trimită la judeţ, unde furtul se punea în cîrca primului hoţ prins. Oricum îl condamnau, astfel că în schimbul unui pachet de ţigări şi al permisiunii de a fuma în celulă, trecea în declaraţie şi furtul pantofilor de la numitul Petrică Norocea din Vintileasa Centru.
În petiţia corectată de şeful de post, păgubaşul era menționat ca fiind în viaţă. Astfel că hoţul povesti cu lux de amănunte cum intrase în casă în timp ce omul dormea, cum bîjbîise pe întuneric şi găsise în dulapul din camera de la drum perechea de pantofi nou-nouţi.
În timp ce petiţia apucă drumul lung şi întortocheat al Poliţiei române, Petrică Norocea porni la o cercetare pe cont propriu. Era convins – şi nu se înşela – că pantofii îi fuseseră furaţi de cineva din sat, ba mai mult, de cineva care fusese la înmormîntare şi pusese ochii pe pantofii săi.
Astfel, Petrică Norocea luă la rînd casele celor bănuiţi de el că i-ar fi putut lua pantofii.
Umbla noaptea. Atunci aveau strigoii permis de liberă circulaţie. Cotrobăia prin dulapuri, pe sub pat, prin cămări, ba chiar şi prin oalele cu lapte. Prin oalele cu lapte ca să le smântânească. În niciun caz pentru a descoperi acolo pantofii.
Şi astfel se duse vestea în sat că un strigoi bîntuie prin case. Se iviră la iuţeală şi se răspîndiră, ca gîndacii, zvonurile. Unii susţineau că-l văzuseră intrînd şi la minimarketul din Centru, amenajat în fostul sediu al organizaţiei de partid. Alţii jurau că se întîlniseră cu el şi că le ceruse o ţigară.
Deși n-a vrut asta (în definitiv el își căuta pantofii fără de care rămînea pentru totdeauna pe dinafara Lumii de Apoi), Petrică Norocea aruncă satul în cea de-a doua încercare din ultimii ani.
Prima s-a numit, evident, în absența unui nume mai bun, Afacerea cu pisica babei Vărzaru.
Maria Vărzaru, babă pentru cei din sat, senioară pentru Nicu Lupu, poștașul, obligat prin Regulament să respecte political correcteness, locuia undeva la capătul drumului mereu desfundat care ducea la Pădurea Satului. Nu s-ar fi distins printre celelalte babe din sat, cu care mergea în fiecare duminică la biserică, îmbrăcate ca de înmormîntare, dacă n-ar fi avut o pisică surdo-mută. Pentru că nu miorlăia, baba Vărzaru o îndrăgise. Avusese una cu cîțiva ani în urmă, care mai că n-o vîrîse în mormînt. Cînd era dusă cu gîndurile într-altă parte se trezea cu mieunatul pisicii în spate sau alături. Să mori de inimă nu alta!
Într-o dimineață, Maria Vărzaru băgă de seamă că pisica nu venise la mîncare. Porni în căutarea ei, fără a -o striga, firește, deoarece era surdo-mută. O găsi, într-un tîrziu, în grădina din jurul casei, cocoțată pe creanga de sus a unui măr care nu prea rodise anul ăsta. Pisica îi spunea ceva folosind lăbuțele din față. Ce dracu îi spunea? Maria Vărzaru luă telemobilul și-l sună pe Culiță Tacu, nu era de profesie veterinar, ci fost îngrijitor de tigri la o grădină zoologică din Europa, care falimentase. Tigrul e un fel de mîță – și-a zis baba – nu se poate să nu se priceapă la mîțe surdo-mute. Culiță, zis și Veterinarul, îi răspunse imediat că pisica ei folosea limbajul pisicilor surdo-mute, despre care nu se știu prea multe lucruri. De cum închise telefonul, Culiță postă pe facebook știrea despre pisica suită în copac. În nici o oră întregul sat era la poalele mărului, alertat pe rețele sociale. Pisica făcea semne pe care nimeni nu le putea descifra. Viorica Tăbăcaru, o fată bătrînă din Vintileasa Vale, venită cu laptopul, bătu pe Google, la Search, întrebarea: Ce facem cînd o pisică surdo-mută vrea să ne spună ceva? Răspunsul primit nu ajută cu nimic Vintileasa. Era o traducere automată cu Google Translate dintr-un studiu academic în limba turcă despre pisicile speciale. Dacă ar fi luat în serios răspunsul, Viorica ar fi trebuit să conecteze mărul la o sursă de curent electric, astfel încît pisica să simtă înțepături la lăbuțe și să sară joc din copac. După oarecare șovăieli, le spuse tuturor că pe Internet nu e nimic despre asta.
Toată noapte satul șezu de veghe sub pom bătîndu-și capul cu ce voia să spună pisica. Se făceau fel de fel de presupuneri.
După unii, pisica voia să le spună că se apropia Judecata de Apoi.
Drept pentru care ei trebuiau să meargă să se împărtășească. Ipoteza fu respinsă de mulți. Bănuiau că e vorba de o manevră din partea popii din sat. La împărtășanie se cerea să plătești. Popa avea nevoie de bani, pentru un grajd pe care-l ridica lîngă casă.
După alții, pisica le spunea pur și simplu că s-a cățărat în copac de teama unui cîine pe care doar ea îl vedea.
Luînd-o în serios, respectivii se apucară să dea cu bețele în golul din fața lor, în care mai mult ca sigur ședea cîinele.
Erau și unii potrivit cărora pisica anunța căderea Guvernului.
Presupunerea n-avu nici un succes. Puțin le păsa celor din Vintileasa dacă pica sau nu Guvernul. Pentru ei era important dacă pe banditul de primar îl înhăța sau nu Procuratura.
Unii se repeziseră pînă acasă și aduseră cu ei grătarele ca să facă ceva de mîncare. Mirosul de friptură stîrni pisica. Aceasta sări din pom și se înființă la primul grătar. Aplaudînd-o, proprietarii îi întinseră o bucată de friptură înfiptă într-o furculiță. Pisica se apropie, o mirosi și plecă de acolo, ținînd coada sus.
Afacerea Strigoiul stîrni mai multă tulburare. Ca de obicei, rețelele sociale jucară un rol crucial. Deși umbla noaptea prin case, mortul nu fusese filmat de nimeni. Vintileasa se culca devreme ca să se scoale devreme. În Vintileasa dinspre Munți locuia Nela Corozanu, care se străduia zadarnic de mai mulți ani să se mărite. Cunoscuse pe Internet, grație aplicației Să ne privim ochi în ochi în ciuda distanței, un tip de pe Coasta de Vest a Americii, care se prezenta, potrivit numeroasele fotografii postate, drept un ins bogat, pe care-l lăsase nevasta. Din cauza asta nu mai credea în femei. Zicea că toate sînt curve. Dată fiind diferența de fus orar, Nela ședea toată noapte pe Internet, iar ziua dormea. Ore-n șir, Nela dialoga on line cu tipul din America. El susținea că toate femeile sînt la fel, iar ea îl contrazicea. Era șomeră după absolvirea prin corespondență a unei facultăți de Comunicare. Tipului i se prezenta drept o femeie bogată lăsată de bărbatu-său. Ea însă credea mai departe în dragoste. Tipul din America era un escroc, aflat în căutare de gîsculițe bogate. O curta pe Nela crezînd-o cînd spunea că e bogată, frumoasă (pozele postate nu erau ale ei, ci ale unui top-model care renunțase la profesia asta, consacrîndu-se operelor de caritate). Nela se dădea drept femeie simțitoare. Îi trimitea versuri de dragoste din Eminescu susținînd că sînt ale ei. La rîndu-i, el îi trimitea versuri de dragoste copiate de pe Internet. Cum ședea cu deștu-n gură întrebîndu-se ce să mai născocească despre ea, Nela auzi zgomote în cămară. Ca toți cei din Vintileasa nu se mișca din loc fără telefonul mobil. Nu pentru a răspunde la apeluri, ci pentru a-l avea la îndemînă în eventualitatea că trebuia să filmeze ceva. Rămăsese celebră o bătrînică din Vintileasa dinspre Munți care, văzînd ursul cum intră în ogradă, dărîmînd gardul, îi strigase, Stai puțin, să-mi iau telefonul mobil! se întorsese în casă, îl luase și cum ieși pe ușă începu să filmeze ursul. Enervat că-i spunea să mormăie ca să aibă și sonor, ursul plecă din ogradă trîntind poarta. Cu telemobilul pe post de aparat de fotografiat, Nela deschise ușa cămării.
– Nu te speria! strigă Petrică, nu sînt hoț, sînt stafie! – Ești stafie! strigă bucuroasă Nela, hai să facem un selfie!
Selfie cu stafia făcu furori pe rețelele sociale. Satul se aruncă imediat în căutarea Mortului pentru a face un selfie și a-l posta pe Tik-Tok. Nopți întregi nimeni nu dormi în Vintileasa. Toți ședeau cu telefonul în mînă, gata să se năpustească la primul zgomot.
Petrică Norocea nu mai apăru.
Între înmormîntare şi înfăţişarea la intrarea pe Lumea de Apoi era o perioadă de timp. O dată trecut termenul, cei de la poartă nici nu se mai uitau la tine.
Cel puţin aşa se zicea în sat.
Astfel că Petrică Norocea renunţă să-şi mai caute pantofii cei nou-nouţi.
Și, evident, să mai încerce să intre în Lumea Cealaltă.