Numai istoria nepărtinitoare aşează pe oamenii politici definitiv în locul ce li se cuvine.
Cât timp sunt în viaţă, calităţile ca şi defectele lor întunecă dreapta judecată din cauza excesului cu care aceste calităţi apar în ochii contimporanilor. Rari sunt oamenii cari să nu aibă cusururi şi scăderi în viaţa lor, dar puţini sunt aceia cari, ca Nicolae Titulescu, să aibă şi calităţi sufleteşti şi intelectuale care prin strălucirea lor să nu farmece pe acei cu cari au venit în contact.
Elev strălucit în liceu şi la universitate, el a stârnit admiraţia profesorilor săi, iar când s’a înapoiat în ţară de la studii din străinătate şi s’a înscris în barou, de la primele pledoarii rostite în procesele în care a fost angajat, a deslănţuit bătălia între şefii politici care voiau să-l câştige ideilor lor.
Ca o fatalitate, el s’- a alipit de uriaşul cuvântului din acea vreme, Take Ionescu, al cărui talent oratoric îi adusese supranumele de „GURA DE AUR“ şi a devenit nu numai elevul, nu numai emulul, dar şi prietenul lui adorat aproape 20 de ani, întrecându-se unul pe altul şi fermecând cu cuvântările lor ţara întreagă.
Era o mare deosebire însă în genul lor oratoric. Pe când Take Ionescu improviza şi mişca auditoriul prin înțelepciunea ideilor rezumate în fraze armonioase, la Nicolae Titulescu improvizaţia era mai greoaie, dar fraza era dăltuită ca în marmură, cizelată ca un obiect de orfevrerie.
De la Take Ionescu au rămas prea puţine hârtii scrise cu mâna sa; el dicta întotdeauna fie numeroasele articole de ziare, fie concluziunille scrise în procesele în care pleda, fie diferitele și nenumăratele acte oficiale pe care le îndeplinea când era ministru.
Nicolae Titulescu scria cu mâna lui acte, adrese oficiale, memorii, etc. şi cu această ocazie îşi aranja ideile şi le cizela ea un genial sculptor. De aceia el avea veşnic lângă el un creion sau un stilou şi un caiet în care nota fără întrerupere tot ceia ce mintea lui fecundă elabora şi din care mai târziu ieşeau acele faimoase discursuri ori acte diplomatice cu care oricine se putea mândri.
N-am trăit prea mult în apropierea lui, după cum nu am trăit prea în apropierea nici unui om politic, dar când se va deschide marea archivă de fapte şi de acte ale lui Titulescu, abia atunci se va putea vedea ce mare inteligență a avut şi cât de dureroasă este pentru tară pierderea prea de timpuriu a unui fiu al ei care ar fi putut să-i mai fie de folos.
Am întâlnit pe Titulescu în casa lui Take Ionescu cu ocaziunea luptelor duse pentru realizarea idealului naţional. Relaţiunile mele cu el au fost în urmă când calde, când reci din cauza nepotrivirei temperamentului nostru. El era prea expansiv şi impulsiv, şi din această cauză opoziția pe care i-o arătam de multe ori îl exaspera. Tot el însă, din îndemnul sufletului său blând, revenea cei dintâi pentru ca, nu după multă vreme, iar să ne răcim. In special necredinţa mea in Liga Naţiunilor la care el ţinea, îl exaspera.
L-am aprobat, l-am susţinut şi i-am arătat toată admiraţia în cele bune, dar nu cred să fi fost om care să-l fi dojenit prieteneşte mai mult, atunci când socoteam că este pe o cale greşită.
După multele amărăciuni încercate şi lovituri primite pe nedrept în ultimul timp tocmai de la aceia pe care i-a servit mai mult, amărăciuni şi lovituri care i-au zdruncinat sănătatea până la punctul de a nu mai fi recunoscut, el părăseşte pentru totdeauna scena lumii pe care a jucat aproape 15 ani rolurile de primul rând şi cu toată strălucirea.
Fie-i ţărâna uşoară, iar istoria nepărtinitoare să-l așeze în locul unde invidia şi răutatea contimporanilor nu o mai pot atinge.