Scrie pe faţa mea, indiscutabil, că sunt candidat la emigrare, dacă nu chiar emigrant de-a binelea. Nu altfel îmi explic, printre altele, superioritatea vînzătoarelor băştinaşe, cînd ajung în străinătate. Franţuzoaice, elveţience, nemţoaice, mă privesc de sus, cu un sentiment în care se amestecă satisfacţia de a avea în faţa lor pe cineva care o duce mai greu decît ele şi suspiciunea funciară c-am intrat în magazin ca să şterpelesc ceva. Doar ca să şterpelesc, nu să jefuiesc sau să iau pe cineva drept ostatic, Doamne fereşte! Pentru a beneficia de privilegiul unei asemenea bănuieli, trebuie să ai o faţă potrivită. Am eu faţă de om în stare să îndrepte un pistol spre pieptul unui cetăţean al Uniunii Europene?!
Dacă vînzătoarele băştinaşe mă cred un ins abia venit în ţara lor (în cala unui vapor de contrabandă sau pe stinghia de sub un tren de marfă), cele de sorginte amestecată împărtăşesc faţă de mine o familiaritate debordantă. Latino-americani, asiatici, negri (africani) se văd pe ei în mine. Pe ei, la vremea cînd abia ajunseseră în ţara respectivă şi rătăceau în căutare de lucru.
La Berlin, de exemplu, o thailandeză m-a abordat de parcă ar fi fost soră-mea.
Văzusem în vitrina unei prăvălii cîteva brichete haioase.
De cum păşesc înăuntru, vînzătoarea mă ia în primire pe loc. E o jună asiatică; după buzele mari, o thailandeză vînjoasă, exprimînd varianta dîrză a feminităţii asiatice. Potrivit procedurilor standard, mă uit la rafturi. Pur şi simplu. Poate şi pentru că întrebarea Can I help you? îndreptată asupra ta după primii paşi într-un magazin, are un singur răspuns, uşor de memorat în engleză: I see! Thailandeza nu e dintre acelea care se lasă cu una, cu două. Cît timp eu I see, ea angajează pe cont propriu un dialog la nivel înalt: româno-thailandez.
Din ce ţară sînt?
Răspuns previzibil:
România.
Reacţie previzibilă:
Zîmbeşte cu gura pînă la urechi.
N-a auzit în viaţa ei de România, cum nici eu n-am auzit de Trinidad-Tobago, decît cînd e pe acolo vreun scandal cu halirea unui turist alb rătăcit într-un trib care n-a descoperit încă fierul. În străinătate, cînd nu ştii ce să răspunzi, zîmbeşti. Simţind că n-a fost convingătoare, tipa mă ia de umeri. Prieteneşte. Sau, mai ştii?! poate ca un avans erotic. Oricum, cine n-are habar despre ce-i vorba, ar putea crede că sîntem amîndoi din acelaşi sat, ba chiar şi de pe aceeaşi uliţă, şi că ne-am întîlnit întîmplător tocmai la Berlin.
După momentul surîsului, juna ajunge la concluzia că trebuie să-mi dea o mînă de ajutor:
Îmi alege bricheta cea mai făţoasă, verifică flacăra cîtorva, îmi ia banii, îmi dă marfa. Zîmbindu-mi fără oprire, ca un robinet defect, din care curge o şuviţă de apă. Ajuns afară, descopăr secretul acestei amabilităţi excepţionale:
Mi-a luat dublu decît preţul real, şi nu mi-a dat chitanţă.
La Geneva, păşesc într-un Change, să schimb euro în moneda naţională. La Casierie un latino-american vesel, lucru mai puţin obişnuit de dimineaţă în Elveţia. După ce-i dau paşaportul, se apucă de tot felul de comicării. Se face că-l scapă, mi-l întinde şi apoi îl trage înapoi. Că se poartă astfel cu mine nu-i de mirare. Mă simte ca fiind de-al lui. Un amărît ca şi el. Nu riscă nimic. Ştie că nu-l voi lua de sus, că nu voi face scandal. De mirare e reacţia mea. Zîmbesc cu gura pînă la urechi în loc să-l pun la punct.
În trenul Geneva-Zürich urc la etajul vagonului de clasa a doua. Prin deschiderea uşii cu bufnitură, îşi face apariţia un vînzător ambulant de băuturi şi gustări pentru călătorii cu trenul. E un filipinez mic de statură şi negricios. Împinge căruţul ca pe un vagonet de mină în pragul restructurării. Pînă la Zürich reuşeşte să treacă încolo şi încoace de mai multe ori prin dreptul meu. De fiecare dată se opreşte şi, tot numai un zîmbet familiar, îmi oferă fel de fel de fleacuri. Nu încape vorbă că-i un proaspăt emigrant. Vorbeşte un amestec de franceză, germană, engleză, condimentat cu picături de esperanto.
Cînd îmi dă sticla de oranjadă, se face c-o scapă jos. O prinde însă din zbor, rîzînd, cu gura pînă la urechi.
Rîd şi eu.
Ca între noi, emigranţii!