Secvența
Doi tipi se fac că-l lovesc cu Dacia lor prăpădită pe un prieten, refugiat pe o ridicătură din trotuar.
Prietenul se strică de rîs că nu-l nimeresc.
Nu lasă impresia
După-amiază de vară toropitoare.
Bulevardul e pustiu. Pustii par și clădirile din jur.
În stația de autobuz, un singur călător:
O femeie trecută de cincizeci de ani.
Vîrsta cînd soțului îi ia locul nepoțelul. S-a vîrît cu totul într-o rochie ce aduce mai degrabă a capot. Într-o mînă ține o pungă de plastic din care se ițesc capetele unor morcovi luați ieftin din piață. În cealaltă, lucrarea „Abdomene de vis“, din care citește de zor. E o broșură care-ți pune la dispoziție trucuri prin care poți avea un abdomen în stare să înnebunească masculii.
Între timp, lîngă cititoare a apărut un bărbat, pregătit și el sufletește să aștepte autobuzul.
Pînă la Sfîrșitul Lumii!
E un pensionar cu pălăriuță de paie, într-o cămașă înflorată, cu mîneci scurte.
Trage după el un cărucior din pînză, a cărui roată din dreapta are vizibile probleme de comportament.
Nu lasă impresia că l-ar interesa un abdomen de vis!
Prin centrală
Duminica după-amiază, cînd se reduceau tarifele la interurban, vorbeau prin centrală. Ea mergea din Drumul Taberei pînă la Palatul Telefoanelor, așteptînd să fie sunată. El o lua pe jos din sat, cale de cincisprezece kilometri, pînă la Poșta din centrul Orășelului. Făcea comanda, după care se așeza pe banca de lemn de lîngă perete, scrijelită de cei care, de-a lungul anilor, așteptaseră să li se dea legătura. Ca să treacă timpul mai ușor, mulți se apucau să scrie pe banca de lemn, cu briceagul, ce le trecea prin cap. Și cum mai toți erau tineri și de prin satele din jur, propozițiile simple (pentru fraze nu era spațiu) aveau drept subiect fostele iubite care acum, că plecaseră cu alții, nu mai erau iubite, ci curve.
Dacă mai era o speranță să se întoarcă, deveneau curvulițe.
Dacă nu, curviștine.
La un moment dat, cînd era deja amorțit de așteptare, telefonista scotea capul pe fereastra ghișeului și-i spunea să meargă la Cabina numărul 2.
— Te iubesc! – răcnea el în receptorul de ebonită, atît de tare că, pe scaunele din plastic, prinse de perete cu lanțuri, cele cîteva femei care așteptau și ele legătura tresăreau speriate.
Telefonista trăgea geamul ghișeului, gata să sară în apărarea receptorului dacă el s-ar fi apucat să-l muște. Atît de furios striga, că următorul pas ar fi fost să rupă cu dinții cutia de ebonită.
De acolo, de departe, de la București, venea un firicel de vorbă.
Se apropia și se depărta, ca o pînză bătută de vînt.
— Mă iubești? – întreba el plîngăreț.
— Vorbiți? – intervenea centralista de la București.
— Vorbesc, vorbesc! – hohotea el, disperat.
Femeii i se făcea milă de el.
— Zice că vă iubește, îi transmitea ea cele spuse de fată, pe care o auzea perfect.
— Cît de mult? – se interesa el, mai liniștit acum.
— Întreabă cît de mult – se întorcea centralista către fată.
— Zice că foarte mult – îi transmitea apoi centralista lui.
Iar el, deși nu-i auzise vocea, se întorcea acasă fericit.
Tot pe jos, dar de data asta alergînd, să scape de fericirea care-l sufoca.
La fostul CC al UTC
După Revoluție, clădirea a fost împărțită între numeroase societăți, organizații și firme particulare. N-a fost o întreprindere prea ușoară. Pentru fiecare încăpere s-au dus lupte grele. Timp de un an aproape, dimineață de dimineață, locuitorii din zonă se trezeau cu străzile înțesate de scutierii chemați prin telefon de una dintre părțile nemulțumite.
Peste noapte, o asociație era zvîrlită în stradă de bodyguarzii altei asociații, care voia mai mult decît două camere, voia un etaj întreg chiar. Dimineața, nedreptățita apela la forțele de ordine. Scutierii veneau, ocupau poziții de luptă, dar nu-și dădeau osteneala să intervină. Comandanții știau că pînă la urmă părțile se vor înțelege și, după ce se vor pupa zgomotos, vor merge la o bere, peste drum, la clădirea Direcției a V-a a Securității, transformată în barul de zi: Jos Securitatea!
Era un local frecventat cu precădere de securiști rămași pe drumuri sau pensionați după decembrie 1989.
Cărți și filme apărute în Occident îi înfățișau pe foștii securiști drept niște țipi înfricoșători, care te manipulau doar privindu-te, cînd nu te înhățau ca să te arunce la beci.
Turiștii străini, cei din Occident mai ales, mureau să bea o bere împreună cu un fost membru al temutei Securități.
Femeile, cele proaspăt divorțate îndeosebi sau cele ale căror soți aveau probleme de erecție, se gîndeau, visătoare, la o partidă de sex cum n-au avut niciodată, cu un mascul feroce, de virilitatea unui fost securist.
Bărbații își doreau ceva mai puțin.
Să se poată lăuda, la întoarcerea acasă, c-au stat la masă cu un fost membru al Securității, ba chiar că au băut o bere împreună cu acela, fără să li se fi întîmplat altceva decît să scoată din buzunar prețul mai multor sticle.
Luînd în calcul aceste lucruri, proprietarii localului — doi generali SRI, foști comandanți ai Securității, trecuți de partea Poporului cu familii cu tot – ofereau foștilor ofițeri o reducere de 10% la nota de plată. Era suficient pentru asta să se arate ospătarului legitimația scoasă din uz.
Dacă reușea să aducă la masă un turist străin și să-l facă să comande ceva, securistul beneficia de o reducere mult mai substanțială.
O bătălie crîncenă, întinsă pe mai mult de un an de zile, se dusese pentru fostul birou al lui Nicu Ceaușescu. Era singurul birou cu WC, ba chiar și cu duș. De aceea, îl rîvneau toți șefii noilor instituții, de la Asociația celor care intraseră primii în CC fără să plece imediat pînă la Fundația de luptă împotriva totalitarismului comunist, care obținuse deja o mare victorie scoțînd din basmul Harap-Alb personajul de tristă amintire – Împăratul Roș –, pe motiv că Ion Creangă îl introdusese în basm pentru a-i face pe plac lui Nicolae Ceaușescu.
Au trecut cîțiva ani.
Clădirea s-a împăcat cu viața capitalistă.
Tot ce-a fost de împărțit s-a împărțit.
În fostul birou al lui Nicu Ceaușescu funcționează Asociația Tineri de azi pentru Europa de mîine, în realitate o firmă care vinde filme porno pe sub mînă. Sala de plenare, unde activiștii așteptau nerăbdători sfîrșitul cuvîntărilor, pentru a fugi pînă la bufetul Partidului, deoarece se zvonea că tocmai se aduseseră mandarine, e închiriată sîmbăta și duminica nunților cu dar de peste o sută de dolari strigarea.
Pe fiecare ușă se înșiruie fel de fel de cartoane, ca niște anunțuri la Mica publicitate.
Bate și vei fi bătut! – se insinuează amenințător pe ușa fostului birou al secretarei cu Tineretul muncitoresc.
În locul Cadrelor funcționează acum un Birou. Textul de pe ușă nu e în măsură să te lămurească despre ce birou e vorba:
„Programul Biroului
De luni pînă vineri
9-11 16-19
În caz de urgență – sunați de trei ori și jumătate.
Cînd nu răspundem nu mai sunați.
Sîntem plecați.“
La etajul doi, cum ieși din lift, dai de o ușă de fier forjat, prevăzută cu un zăvor din oțel special. Cîteva pete de var, urmare a unui văruit recent, nu pun la îndoială fermitatea degajată de ușă. Mai multe inscripții mărturisesc și ele aceeași neînduplecare în privința accesului:
Pericol de electrocutare!
Intrare strict oprită!
Amendă de la 100 la 800 de lei!
Dincolo de ușă e însă o boxă goală, cu pereții năpădiți de igrasie, în care tanti Maria, femeia de serviciu pe clădire, își ține mătura și găleata lîngă un borcan cu castraveciori în oțet, pe care nu și-a găsit timp să-l ducă acasă.
Cușca de la intrare a rămas aceeași.
Numai că înăuntru nu mai stă unul de la Securitate, ci un angajat al unei firme de bodyguarzi în plină expansiune, dat fiind că e o cerere uriașă pe piață, iar mîna de lucru e cum nu se poate mai ieftină.
Pe ușa accesibilă tuturor activiștilor, deosebită de cea din spate, deschisă doar pentru Nicu Ceaușescu, spînzură un carton:
Numai țăranii trîntesc ușa!
E, poate, semnul cel mai clar că, la fel ca țara, clădirea fostului CC al UTC s-a desprins definitiv de comunism.
Un asemenea carton ar fi fost imposibil de atîrnat pe vremea lui Nicu Ceaușescu.
Mai întîi, pentru că țăranii erau aliații muncitorilor în construirea comunismului – viitorul de aur al omenirii.
Apoi, pentru că ușa n-avea cum să fie trîntită nici dacă ar fi vrut cineva s-o facă dinadins.
La indicația lui Nicu Ceaușescu, personal, se fixase un arc care a dispărut în după-amiaza istorică de 22 decembrie 1989, cînd poporul revoltat a dat buzna în sediu.
Ochiul electoral
O șosea lată, trîntită în mijlocul arăturii, duce direct la garajul ITB.
E un țarc uriaș, din sîrmă cu ochiuri și stîlpi de beton, în care troleibuzele așteaptă cuminți, cu urechile troleelor lipite de acoperiș. Mai severe, autobuzele, cîrpite la mijloc de cauciucul negru al burdufului, ca un brîu al lui Iov, stau unele lîngă altele, ușă lîngă ușă, semnalizator lîngă semnalizator, fără să dea acestui fapt o prea mare importanță.
La intrarea în garaj, pe firma căruia scrie, într-adevăr, Intrare, un autobuz fără roți, ca un ins căzut în genunchi, ține loc ghișeului Informații.
Spînzurat de streașină, un bec puternic arde toată noaptea, uneori chiar și dimineața, deși înăuntru nu-i nimeni.
Aici, în capul șoselei, se întinde un maidan pe care putrezesc resemnate grămezi de gunoi. O linie ferată secundară îl taie într-un colț.
În jur, pînă departe, se deslușesc căsuțe de mahala pierdute în mijlocul livezilor verzi, cu un umăr întors spre străzile drepte, ca trase cu rigla.
Undeva, la marginea maidanului, zace o dubiță cu ușile furate. Pe burta dubiței își exprimă personalitatea sa impozantă un tip cu o bărbiță de terorist islamic.
Chiar în mijlocul frunții i-a crescut un ochi uriaș, despre care puținii intelectuali ai mahalalei susțin că e ciclopic.
Un avertisment așternut de-a latul panoului e menit să-ți dea fiori:
Sînt ochiul tău pe Consiliul General!
S-au instalat toalete mobile
Plantate în spatele bustului de bronz, cele două dulapuri albastre, de culoarea mării liniștite, mai că-ți fac cu ochiul.
Cei din părculeț își văd de treburile lor.
Un bărbat în sandale pe piciorul gol și pantaloni scurți, tip bermude, mustră un dulău care s-a apucat să miroasă în chip scandalos fundul unei cățelușe.
Proprietara cățelușei – o doamnă fină – e stînjenită.
— Naturalia non sunt turpia! – proclamă bărbatul, cavaler și intelectual deopotrivă.
Doamna nu știe că-i vorba de un dicton latin.
Lucrează la o Circă Financiară de Sector.
Crede, în schimb, că domnul acela grizonat i-a zis ceva în engleză. Și se chinuie să-și amintească cum se pronunță Sorry.
Cîțiva lucrători de la Gaze se mai gîndesc dacă să spargă sau nu asfaltul aleii.
Deocamdată se mulțumesc să bea bere din pahare de carton, stînd pe vine și tăifăsuind despre uragane.
O jună își ține iubitul cu capul pe genunchi și-l caută în păr, într-un gest deopotrivă igienic și erotic.
Două fetișcane date în pîrg se fotografiază de zor, fără să ostenească o clipă. Una – înaltă și subțire, cu pantaloni violeți, alta – scundă, cu picioare groase, purtînd un fular galben. Chicotind întruna, prima vrea să fie fotografiată pe postamentul statuii. Cînd se dă jos, se urcă a doua, chicotind la fel. Apoi, prima încearcă să se cocoațe pe marginea unei bănci. Stă acolo în echilibru instabil, zicînd celei de-a doua să apese o dată pe declanșator, că ea nu se mai poate ține. Colega răspunde că n-a nimerit încă unghiul favorabil. În sfîrșit, îl găsește și apasă pe declanșator. De bucurie, prima bate din palme. Invidioasă, cea de-a doua vrea și ea să se fotografieze stînd în picioare pe marginea băncii, zîmbind și cu mîna în șold.
Îi dă prietenei aparatul și încearcă să se urce pe bancă.
Nu reușește.
Cu aparatul bălăngănindu-se la gît, cealaltă sare și o împinge de fund, opintindu-se.
Dintr-un WC ies vesele nevoie mare, trîntind ușa mojicește, două moldovence venite de la Chișinău pentru pașaport românesc. Le așteaptă mai încolo, trasă lîngă trotuar, o dubiță despre care nu știi dacă e de călători sau de ucigași plătiți.
După ele intră în cutia albastră, trăgînd ușa cu precauție, un ins într-un trening cu vipușcă. Peste cîteva minute, deschide ușa și, stînd pe tron, cu nădragii în vine, întinde mîna și ia o bucată de ziar din pubela proptită chiar lîngă așezămînt.
Blocaj
Podul de peste apa noroioasă e blocat de o căruță care merge alene, trasă de un căluț animat de ambiția de a demonstra că nu degeaba mănîncă ovăzul stăpînului. În căruță, un tip cu capul descoperit și cămașa ieșită din pantaloni joacă sîrba, pocnind amarnic din degete.
Mai încolo, un polițist trage pe dreapta o camionetă.
A țîșnit din mașina în care sta liniștit, aproape dormind, și mai-mai că nu s-a aruncat înaintea vehiculului, atît de disperat părea să-l oprească.
Conducătorul auto a frînat mai încolo și a ieșit din mașină cu actele deja pregătite.
Agentul nu se grăbește însă.
Pășește agale spre locul unde-l așteaptă contravenientul.
Ba chiar găsește timp să răspundă unui tip care se interesează dacă prin împrejurimi nu se găsește cumva un depozit de vin vărsat.
Se năpustește din sens invers, ca și cum ar vrea să dea peste tine, un TIR trăgînd după el un vagon cu cai.
Caii sunt prezenți sub forma unor capete desenate artistic pe pereții laterali ai vagonului.
Toți cei pe lîngă care trece, vîjîind năprasnic, alcătuirea pe roți, sunt încercați de duioșie la vederea picturilor atît de convingătoare. Nu îndeajuns de primejdios încît să nu fie atenți la banda continuă, care desparte iremediabil cele două sensuri.
Trec Dacii preistorice, ducînd pe capotă, în echilibru precar, butoaie din lemn de stejar, căpițe de fîn și mese date cu cracii în sus.
O tînără sfioasă, din satul al cărui drum dă în E 85, a ieșit la Ia-mă, nene!
După cum stă, fără să schițeze vreun gest, nu știi dacă face autostopul sau prostituție mascată.
Tot pe dreapta, dar cu cele două roți în șanț, stă microbuzul de Vaslui. I se repară motorul.
Coborîți din mașină, călătorii și-au găsit imediat de lucru.
Bărbații joacă bîza în mijlocul șoselei.
Femeile au intrat în lanul de lîngă drum și fură pălării de floa- rea-soarelui, fără să se gîndească o clipă că ar putea fi prinse.