Învațați engleza fără profesor!
Ca să pronunțați litera a, deschideți buzele ca pentru x, puneți limba în cerul gurii, ca pentru z, mișcați maxilarul ca pentru litera m și strigați abia auzit sunetul o din cuvîntul românesc boabă de mei.
De pe vremuri
Reportajele trimise în țară de noul corespondent al Scînteii la Londra erau atît de sumbre că, înainte de-a le culege, linotipiștii simțeau nevoia să tragă o dușcă de rachiu.
Sub podurile Londrei zăceau în grămezi de cîțiva metri cadavrele celor morți de frig după ce fuseseră aruncați în stradă pentru că n-avuseseră bani să-și achite chiria înrobitoare. Bancheri burtoși și scîrboși atrăgeau fetele sărace, dar cinstite, în palatele lor luxoase și le puneau să se prostitueze. Mame cu cîte zece sugari în același timp își storceau sînul sterp de foame în pubele, transformate în adăposturi.
Dacă ieșeai cumva prin Londra după căderea serii, riscai să te întorci acasă în coșciug.
Noul corespondent venise în Anglia doar de cîteva luni.
Citindu-i articolele apărute la rubrica Din lumea capitalului, cei de la Ambasadă îl întrebau uimiți:
— Cum, Dumnezeu, faci de le găsești, că noi, deși sîntem la Londra de cinci ani, n-am întîlnit așa ceva?
Ajunsă în vizită în Anglia, o înaltă oficialitate a Partidului i-a spus corespondentului, întîlnindu-l la coborîrea din avion:
— După ce ți-am citit reportajele, n-am dormit o săptămînă la gîndul că va trebui să vin în iadul de aici!
Primarul i-a făcut consilierei de imagine un copil.
Venită în studio cu puradel cu tot, proaspăta mămică l-a amenințat pe tătic, la postul TV Scai Doi, specializat în profeții apocaliptice, vindecări miraculoase și scandaluri conjugale, că-l va da în gît dacă n-o ia de nevastă.
Pentru că oricum era amorezat, primarul a fost de acord să se însoare cu ea.
Pentru asta trebuia să divorțeze. Ca să divorțeze, trebuia să-i spună nevestei că nu mai pot rămîne împreună.
Și i-a zis.
Într-o zi, cînd nevastă-sa a trecut pe la biroul lui, ca de obicei, pentru a-i reaminti să aducă seara, cu jeepul, un bax de apă minerală, a anunțat-o, luîndu-și inima-n dinți, că vrea să se despartă.
La aflarea veștii, nevasta a prins să bocească.
Mult mai rău, s-a prăbușit pe podele, leșinată, de-a trebuit s-o trezească el cu apa din paharul adus mai înainte chiar de consiliera de imagine.
Nevastă-sa s-a trezit, s-a ridicat de jos, s-a șters la ochi cu batista, fără a mai ține cont că i se dusese dracului rimelul, și a ieșit.
Cîteva clipe mai tîrziu s-a întors cu un par.
Apărîndu-se neputincios, el a chemat Poliția.
Membrii echipajului s-au împărțit în două:
Unii – cu primarul, alții – cu nevasta.
Cît timp cele două tabere se ciondăneau, nevasta a intrat în direct la Radioul local și a făcut-o curvă pe consilieră.
Consiliera, fidelă ascultătoare a Radioului local, a dat buzna în birou și i-a înfipt mîinile în păr.
Scandalul i-a adus primarului un al doilea mandat, dobîndit chiar din primul tur.
Junele de pe margini
Miting electoral al partidului de guvernămînt.
Locul acțiunii: Sala Palatului din București.
Piața Revoluției oglindește din plin situația Partidului.
A ajuns la Putere și nu are de gînd să mai plece de-acolo.
De o parte și de alta a Căii Victoriei stau parcate autocare elegante: scaune din piele, perdele din pluș, aer condiționat.
A fost oprită circulația.
Trec doar mașini speciale, ale SPP sau ale Poliției, aruncînd în jur cioburi de lumină albastră.
Delegații și invitații stau pe platforma din fața ușilor. Uși împărțite, potrivit inscripțiilor de deasupra, în ușă pentru Presă, ușă pentru Delegați, ușă pentru Invitați.
Delegații își dau mîna, se îmbrățișează.
Cei arabizați se țucă pe amîndoi obrajii.
Zgomotos.
În holul mare, populat pe vremuri de activiști veniți din provincie cu o seară înainte, mahmuri dimineața, după ce toată noaptea, la hotel, băuseră turț și mîncaseră slănină cu ceapă, se mișcă încolo și-ncoace delegații din țară.
Doar nițel diferiți de foștii activiști.
Ăia aveau șepci din piele sau pălării purtate.
Ăștia poartă căciuli din jder nou-nouțe.
Ăia cărau, spetindu-se, sacoșe cu lucruri cumpărate de la București, pentru că nu se găseau în provincie.
Ăștia țin în mîna dreaptă servieta-diplomat.
Toți vorbesc la telemobile și se învîrt de colo pînă colo, cu pantalonii boțiți și pantofii nelustruiți, emoționați că trec pe lîngă ei, fără să-i privească, vedetele văzute la televizor.
Prin mulțime se ivesc tineri în uniforme ca de gunoieri dintr-un film american despre viața din Dakota de Sud.
Votați Partidul Nostru! se poate citi pe spatele lor.
Poartă șepci de cicliști, pantofi de alergător la maraton și mestecă gumă mărunt-mărunt, fără a-și da seama de asta, așa cum caprele mestecă frunză de salcîm fără să le fie foame. Habar n-au despre ce se întîmplă aici.
Sînt angajații unei firme de Agitație electorală. Au participat pînă acum la cam tot ce-a fost eveniment mai acătării pe scena politică: trei congrese, două conferințe extraordinare, încheiate cu scindarea partidului, și un Forum național, convocat în pripă. Fiecare aparținînd unor partide și organizații diferite, ba chiar și adversare deseori.
De o parte și de alta a scării, ca niște luminări cu pulpe, se înșiră junele unei firme de hostess. Sînt fete zdravene, aduse din Moldova de Sus și examinate în prealabil după criterii folosite la cumpărarea vițicilor:
Stomac sănătos, dinți tari și albi, pulpe vînjoase, digestie de locomotivă Diesel, minte cît mai puțină.
La finele cîtorva luni de școală, în care au învățat să se spele pe dinți fără să scuipe zgomotos, să-și schimbe zilnic rufăria, dar mai ales să zîmbească fără motiv, au intrat în pîine.
Ca și la Congresul ăsta, aduse dis-de-dimineață cu microbuzul, își îmbracă la WC uniforma verzuie, gen frunză de copac în buza primăverii, fustă mai mult decît scurtă, chiloți albi curați (neapărat curați!), pantofi cu toc înalt, bluză subțire de mătase, binevoitoare cu sînii lăptoși, și trec la lucru.
Așezate de o parte și de alta a unui culoar (la intrare sau la urcarea unei scări), au misiunea precisă, de la care nu se pot abate decît riscînd să-și piardă slujba, să stea drepte, să surîdă prostește și să nu li se citească nimic în priviri.
Suind treptele, delegații reacționează diferit.
Primarii satelor, pe jumătate țărani, se uită pe furiș.
Primarii orașelor mari se uită de-a dreptul.
Liderii de la Centru se uită la camerele de luat vederi.
Aerul condiționat dinăuntru se războiește la baionetă cu căldura verii bucureștdne.
Unii și-au ocupat locurile.
Alții stau în picioare, pe interval, sau, tot în picioare, dar la locurile lor, flutură mîini a salut către alții din fundul sălii.
La primul balcon e presa.
Presa scrisă.
Cea audiovizuală s-a postat în față.
Camerele de luat vederi s-au înșirat în primul rînd, cu obiectivele fixate către prezidiu, asemenea puștilor unui pluton de execuție.
Apare prezidiul.
Camerele video fac ochi mari, să nu le scape nimic, ca ale unor inși rupți de foame la vederea unei mese cu bunătăți. Fetișcanele de la balcoane, sărace cu duhul și sărace pur și simplu, scriu de zor în niște maculatoare flenduroase.
Sala s-a ridicat în picioare. Agită steaguri tricolore, potrivit scenariului: primari, miniștri, prefecți, oameni de afaceri.
Afacere rentabilă
Dragoș Horheianu se îmbogățise punînd pe roate o firmă de sicrie pentru papagali.
Nu văzuse în viața lui astfel de păsări. Le știa doar de la televizor și socotea că nu sunt mai mari decît o rățușcă. Din ce văzuse prin poze, din ce mai citise prin almanahuri, trăsese concluzia că papagalii sunt un fel de omuleți cu cioc și pene colorate. Zadarnic încercase băiatul lui, Grigoriță, sculer-matrițer la Zgîmbești, să-l contrazică, demonstrîndu-i cu manualul de Zoologie în față că e vorba de niște păsări pur și simplu.
E drept, papagalii sînt invocați pentru a spune despre cineva că vorbește prea mult, dar pentru asta ei n-aveau nici o vină.
De vină erau oamenii, care-i jigneau pe papagali amestecîndu-i în ciorovăielile lor penibile.
Dragoș Horheianu credea mai departe că papagalii au suflet. Cu aceeași tărie cu care credea că între toamnă și iarnă e un perete pe care Dumnezeu îl dă la o parte apăsînd cu degetul un buton din brațul fotoliului său ultrasofisticat, de stăpîn al Universului. Poate de aceea sicriele sale se bucuraseră de un succes răsunător pe piața din Occident. Produsele concurente – susțineau proprietarii papagalilor decedați – n-aveau pic de căldură omenească. Dragoș Horheianu închipuise niște cutiuțe de forma unor vile (în care păsările moarte urmau să fie așezate în pătuțuri), cu ligheane în miniatură, conținînd grăunțe în miniatură și, de asemenea, cu portretul răposatului prins în perete pe post de icoană.
Avusese unele probleme cu preotul din sat, care susținea, nici mai mult, nici mai puțin, că sicriele încălcau datina creștină, lăsînd impresia periculoasă că papagalii sunt de credință catolică. Or, zicea preotul, e lucru știut că în Țara Românească religia dominantă e cea ortodoxă și, în consecință, nu numai oamenii, dar și viețuitoarele – de la bou pînă la pitulice – trebuie îngropate după regulile Ortodoxiei.
În așteptarea furtunii
S-a făcut beznă.
Doar lumina ferestrei lasă pe iarba ogrăzii o pată gălbuie.
Din cînd în cînd, fulgere uriașe, dar tăcute, luminează brusc bolta, ca și cînd Dumnezeu ar aprinde chibrituri proaste, care nu ard.
S-a făcut tăcere.
O tăcere atît de adîncă, încît pînă și carii din pereții de chirpici
s-au oprit brusc, speriați de zgomotul înspăimîntător pe care-l fac.
Orașul morților
Se pătrunde pe o ușiță din tablă, tăiată anapoda în gardul de fier forjat, pe sub o coloană de piatră cenușie.
La intrare, pe un taburet scorojit, stă portarul.
Are șapcă verde și brasardă roșie.
Mănîncă semințe și, aparent, nu tresare la nimic. Nici măcar la trecerea ta, musafir nepoftit, prin dreptul lui, deși e limpede că intri în cimitir fără să întrebi. Bîzîie lîngă el, fără să se înțeleagă ce spune, un tranzistor răpănos.
Pe un întreg perete coșcovit – afișe:
S-au sistat temporar vînzările de locuri de veci!
IPS execută, la comandă, obiecte funerare.
Clienții sînt respectuos rugați să prezinte actul de deces.
Nu executăm cavouri cu cameră de vizitare.
Aveți mai jos, în fotografii, cîteva din modelele de morminte de care dispunem.
Alături, prinsă în cuie pentru șindrilă, o hartă mare, zdrențuită. Planul cimitirului, cu alei mai mari sau mai mici. Un adevărat oraș. Fiecare mormînt are locul lui. Figura, locul și dimensiunile sînt trecute pe o tăbliță.
Pe dreapta, se ridică un WC din scînduri, pe care scrie stîngaci, cu vopsea maronie:
Domni și Doamne.
Dînd curs egalității dintre sexe, domnii și doamnele nu beneficiază de cabine separate.
Nici n-ar avea cum, odată ce WC-ul se reduce la o șandrama ridicată peste o scoică știrbă.
Mai încolo se ițește o cișmea cu robinetul nou-nouț, căreia îi curge întruna nasul.
De o parte și de alta a aleilor pietruite sau a ulițelor noroioase se înșiră, pînă departe, locuințele morților.
Unele au epitafuri, cum ar fi, de exemplu:
„Foaie verde bob de știr
I-am dat vieții cu sictir“
„Costică dragă,
Piatra mormîntului acesta istoric
Este a ta.
Smaranda“
„Las cu jurămînt
Acest cavou să nu se înstrăineze
Sub nici o formă nimănui“
C. Străvoaica, avocat
Omorît mișelește de către criminalul avocat Tonegaru“
Pe Aleea principală, bine îngrijită, avînd pe o parte și pe alta cavouri impresionante, ca niște vile de pe o stradă mărginașă, un indicator Sens unic te avertizează că nu mai există cale de întoarcere.
Surprinși de tîlcurile scîndurii, mulți dintre cei care intră în cimitir o iau pe o altă alee. Astfel că artera principală e tot timpul pustie. Ceea ce, de altfel, au și urmărit mai-marii cimitirului cînd au plasat acolo indicatorul.
Vin dinspre capela care nu se vede de aici, frecînd pietrișul cu tălpi nou-nouțe, inși în haine negre.
S-a mai terminat o înmormîntare.
Un popă scund, împiedicîndu-se în anteriu, se îndreaptă spre ieșire. Are în mînă o servietă burduhănoasă. Nu pare că vine de la o înmormîntare. Pare mai degrabă un contabil plecînd de la birou. La poartă, îi dă cheia portarului cu brasardă.
E o vreme de toamnă, cu aer jos.
Chioșcul
Chioșcul cu de toate e amenajat la subsolul blocului de patru etaje.
Ca să cumperi, trebuie să te apleci nițel.
Vînzătorul, un bărbat ce pare atunci trezit din somn, trebuie să se ridice în vîrful picioarelor ca să-ți dea restul și produsul cerut.
Dintr-un automobil cochet, oprit prin frînare bruscă în plină stradă, descinde o tipă în mantou, pe cap cu o șepcuță leninistă, prevăzută cu înscrisul Nu mă uita. Iese din mașină în așa fel încît să i se vadă pulpele ispititoare, deși cel de la subsol nu-i interesat de așa ceva. Cu o mînă ține telefonul mobil, cu cealaltă îi trîntește pupici tipului rămas în mașină, ocupat să bată în volan, cu degetele, ritmul unei melodii cunoscute.
Aplecîndu-se nițel, cît să se vadă că are fund interesant, tipa scoate din poșetă un portofel din piele suspect de burdușit.
Cumpără un pachet de cipsuri, din care prinde să ciugulească în timp ce dă banii, fără a ține cont de îndemnul Spălați-vă atent pe mîini înainte de fiecare masă, scris cu carioca pe o hîrtie de pe geamul chioșcului.
Nu departe de acolo, un bărbat neras, cu o privire de agent secret al Siguranței, stă lungit pe trotuar lîngă un carton:
Bolnav de cancer în agonie!
Ajutați-mă să fac rost de un sicriu.
Mulți dintre cei care trec pe lîngă el îi aruncă în tingire monede, ba chiar și bancnote, zicîndu-și că altădată nu va mai fi nevoie să-i dea, deoarece respectivul va fi deja în sicriul luat și cu banii lor.
El însă cerșește astfel de vreo trei ani.