1. Ion Vinea, din a cărui publicistică de talent, mă înfrupt, e plictisitor prin concentrarea excesivă pe cronica literară. Cînd e ironic mai are farmec, dar cînd vrea să fie amabil nu depășește platul. Dintr-un text despre Paul Verlaine, Paul Verlaine și simbolismul, din Seara, 22 iulie 1914, rețin însă această mărturisire a poetului francez:
„«Nu văd un nimic în instinctul meu care să mă forțeze să caut pe un pentru ce al lacrimilor mele; cînd sînt nenorocit, scriu versuri triste, și asta-i tot, fără altă regulă (…)»”
Din tableta Moravuri literare, Seara, 9 august 1914, rețin superba:
„Și treceau hipopotamii nesupărați, pe cînd plîngeau crocodilii neluați în seamă.”
Cronica dramatică la spectacolul «Spanachide» de N. N. Hîrjeu, din Cronica, 19 februarie 1915, cuprinde și acest pasaj de ironie spintecătoare:
„Teatrul Comedia: Spanachide de N. N. Hîrjeu (comedie în trei acte).
În definitiv, piesa asta trebuie să fi fost «de un humor irezistibil», altminteri trebuie să fiu bolnav, să am vreun vițiu de complexiune, cum ar zice bătrînul La Bruyere. Eram singurul om trist din toată sala.”
2. Memorabile aceste rînduri ale lui Arghezi despre compromiterea cuvîntului neam de către Nicolae Iorga prin folosire excesivă:
„Se va observa că prin tot în locul acela se înțelege nu atît în Parcul Carol, cît la Grivița. Dar scînteile aveau culorile neamului – nici măcar pe ale steagului. Domnul Iorga și-a propus să discrediteze cuvîntul acesta de neam, să-l scufunde în banalitatea multor altor cuvinte ce-au ajuns infame, ca: amor, vrajă… puse anapoda de toți cîrpacii poetici de ieri și de azi, în stihurile lor. Domnia sa cînd își curăță picioarele, desigur că taie bătăturile neamului, și că seara își trosnește oasele pe a neamului saltele. Vedeți acele scîntei care se folosesc de împrejurare ca să scapere cu tricolor? Același lucru s-ar fi întîmplat, nu-ncape vorbă, și cu asalturile, dacă n-ar fi fost patru la număr. Am fi avut un asalt roșu, unul galben, unul albastru – asalturile neamului.” (Tudor Arghezi, Notițe, Facla, 17 septembrie 1911).
3. Dintre toate scrierile despre Moscova ale publiciștilor plecați în 1946 să viziteze URSS mă incită cea a lui George Călinescu. În Istoria proletcultismului am remarcat poziția aparte a lui George Călinescu în spațiul proletcultist. Multor, dacă nu tuturor intelectualilor clasicizați deja, aserțiunile proletcultiste li se par atît de absurde încît refuză să le ia în considerare. George Călinescu le privește însă ca pe ceva serios, ca pe ceva îndreptățit să fie discutat și mai ales contrazis cu argumente.
La fel și cu vizita în URSS.
Poate că alții din grup vor fi trecut zîmbind peste anumite aspecte de propagandă sovietică propuse și impuse de gazdă. Călinescu ia tot ce vede în serios. Astfel el ajunge să facă filosofie pe seama întrebării dacă femeia sovietică e sau nu elegantă, pe seama colhozului de la Tarassovca, punct obligatoriu în vizitele „tovarășilor de drum” în URSS. Asta dă rezistență în timp cărții sale de note de călătorie în URSS, spectacol inegalabil de apropiere de realități sovietice disprețuite de intelectualii autentici cu mijloacele teoretice folosite la descrierea Franței Napoleoniene. Demonstrația de 7 noiembrie e văzută dincolo de manifestarea politică: e parte a plăcerii rusești spre procesiuni. Tablourile și sculpturile cu Stalin nu sînt ocolite, fie de teama de a nu greși, fie din dispreț față de opera devenită propagandă; ele sînt comentate ca și cum ar fi vorba de Venus din Millo.
4. Dacă dai deoparte rîndurile de complezență propagandistică, evident plantate în text din necesități de concesii, volumul de reportaje ale lui Zaharia Stancu din Uniunea Sovietică poate fi citit ca orice lucrare dedicată călătoriilor în străinătate. Cel puțin eu o citesc, lungit în pat, înainte de culcare ( altfel nu-mi pot permite) ca o carte de azi. Sînt multe date, numeroase, de istorie și cultură ruse, a căror rezistență în timp e indiscutabilă. Poate de aceea, după capitolul despre Leningrad, îmi dau seama că n-am văzut orașul ăsta ca turist străin, așa cum s-a întîmplat cu Parisul sau Londra. Ne ducem la Londra, ca să vedem Catedrala de morminte ale regilor Angliei, dar șovăim să mergem la Petersburg, pentru a vedea mormintele țarilor. Dintre toate capitolele, mă atrage în mod deosebit cel despre călătoria în Siberia, prin amănuntele pe care le poate oferi doar un reporter ajuns la fața locului. Rețin descrierea amurgurilor siberiene, atît de seducătoare că-ți pare rău că n-ai fost și tu un deportat al regimului țarist.
5. Am uitat să notez c-am recitit acum capitolul despre Stalingrad dintr-o nouă perspectivă, cea dată de popasul la Volvograd. Recunosc locurile din Centru văzute de Zaharia Stancu în 1949: Hotelul Inturist, UniverMag, unde s-a predat Paulus, Gorganul lui Mahai, care nu e încă Memorial. Îl prind pe autor și cu o minciună, și anume că nemții n-au ajuns niciodată la Volga. Au ajuns, în partea de sud a orașului. Oricum, mă gîndesc c-ar trebui să scriu despre Stalingradul lui Zaharia Stancu și Stalingradul meu, deși fragmente din reportaj am publicat în Historia.
6. 6 noiembrie 2016. Azi noapte, pe la trei, stînd în holul de la Urgență (o adusesem pe nevastă-mea, lovită de o criză), în atmosfera deprimantă, tipică spitalelor din România, am citit și fișat Călătoriile lui Zaharia Stancu în URSS. Luasem de acasă (m-am dus cu mașina, după ce pe soție o duseseră cu Salvarea) ediția a II-a a cărții, mai groasă decît prima, bănuind că voi avea de așteptat. Și într-adevăr am avut de așteptat, fără să vină cineva să-mi spună cum e starea pacientei. Am dat gata astfel ultimele pagini, cele în care Zaharia Stancu descrie popasul său și al neveste-si, firește, rușii te invitau cu familia, în Urali. Mai precis, ajunsesem la călătoria făcută cu vaporul pe Obi, în sus,spre Nord, de la Novosibirsk. Ar trebui să scriu că Zaharia Stancu e scriitor, scriitor bun, cînd uită de îndatorirea sa de politruc al regimului. Numai așa se explică faptul că parcurg partea despre Siberia cu interesul unui posibil călător de azi în Siberia Federației ruse. În jur se manifestă în deplină libertate mizeria spitalelor românești. De vreo jumătate de oră femei de serviciu lălîi, lăsînd impresia că le cad chiloții rupți, plimbă încolo și încoace te-uri fără rost, vorbind evident la telefonul mobil. Apare și un om de serviciu călare pe o mașinărie de curățat pe jos. Huruitul mașinăriei se adaugă pocnetului ușilor batante, plesnetului butonului pe care toți cei care intră la Critical surgery trîntesc talpa încălțării, convocării prin difuzoare a unui tip venit cu copilul, frecării încolo și încoace a tot felul de facebookiști răpănoși și asistente zălude pentru a crea și întreține un zgomot de fond deprimant. Totuși, ca de obicei în astfel de împrejurări, strădania de a mă concentra asupra cărții mă face inspirat. Zaharia Stancu e invitat la sindrofiile organizate mai întîi în cinstea Teatrului de artă, în cinstea lui Pușkin, apoi, de către sovietici, care nu se uită la bani cînd vine vorba de tovarășii de drum din Est și din Est. Pentru că telefonul meu mobil are și un Sim de internet, profit de asta și verific numele celor cu care călătorește Zaharia Stancu prin URSS. Sînt toți amici ai URSS, unii dintre ei giganți ai culturii occidentale, cum ar fi Pablo Neruda sau Paul Robinson. Din amănuntele date de Zaharia Stancu, venit din Estul cucerit de ruși ca și Jan Drda, din Cehia comunisticizată, pricep că toți se simt în Uniunea Sovietică mai bine decît acasă.
7. Am descoperit noi manuscrise, nebătute, din Istorie. Unul, mai mult decît interesant, despre Cultul personalității lui Vasile Luca. Asta tocmai cînd mă gîndeam să scriu ceva despre nenorocitul nărav românesc de a-i înjura pe cei mari doar după ce aceștia cad! Oricum, trebuie să le dau la bătut. Se pare că lucrul la Istorie e mult mai complicat decît credeam la început.
8. Unul dintre membrii Comunității de lectură de la Sala 1 de la BAR, mi-a adus pentru Historia un eseu despre Elena Ceaușescu – personaj de film, de literatură și de artă plastică. Asta s-a întîmplat dimineață, de cum am ajuns la BAR. Am lăsat deoparte textul – varianta on-line depinde de o nepoată a aducătoarei, de la Londra, ea, autoarea, nu se pricepe la așa ceva – pentru a face rost de materiale necesare Istoriei: colecția Adevărul pe 1946 (pe care o comand greșit, din aprilie 1946, vizita lui Cezar Petrescu s-a petrecut în noiembrie 1946), broșurile lui Geo Bogza despre URSS și despre Canal. Mi-am dat seama că din carte lipsește Reportajul, cel de tip Geo Bogza. Am mai scanat și trimis dactilografei mai multe articole din Urzica sub semnul umorului de tip nou. Cel mai important e Cuvîntul înainte la primul număr, articol redacțional, în care se proclamă umorul de tip nou și exemplul sovietic dat de Krocodil. După ce dau la xerox broșurile lui Geo Bogza (cea de călătorii în URSS o las pentru o lectură aprofundată) mă apuc de eseul Mariei Neagu. Mai mult decît interesant. În primul rînd prin portretul făcut de Adrian Ghenie după fotografia de la Execuție intitulat Untitled (Elena Ceaușescu), tablou vîndut la o galerie din Los Angeles în 2010 cu 250 000 euro. Da, într-adevăr, portretul e zguduitor prin tragism, manieră șocantă pentru noi, românii, obișnuiți cu o Elena Ceaușescu stîlcită caricatural. Eseul e interesant apoi prin evidențierea paranoii care a fost în ultimi ani ai lui Ceaușescu spaima de orice analogie cu Tovarășa a unui personaj. E prezentat cazul filmului Sezonul pescărușilor din 1984, interzis, deoarece personajul principal era un inginer chimist cu doctoratul plagiat. Mă întreb din nou cîte din aceste scandaluri își aveau originea în intervențiile Elenei Ceaușescu și cîte în slugărnicia tipic românească a nomenklaturiștilor.