Din cînd în cînd, noaptea, mă trezesc din somn mieunăturile lui Totolici. Au ceva ultradramatic. Așa vor fi sunat strigătele celor închiși la Lublianka în prima noapte. Sau ale lui Edmond Dantes în nopțile din Chateau dʼIf.
Soția spune că vrea să-i dăm drumul afară.
Cum adică? întreb eu, pragmatic. Am vîrît în el 20 de milioane de lei cu tratamentul, cu internarea, deși mai strănută încă. Păi, dacă-l lovește o mașină se duc pe apa sîmbetei, cît ai clipi, 20 de milioane de lei! Soția îmi aruncă o privire ucigătoare. Neîndoielnic m-am dovedit din nou fără de inimă față de bietul pisoi. Nu asta e problema – ține să mă pună ea la punct. Problema e că Motilici nu e vindecat și, dacă-i dăm drumul, moare, indiscutabil. Cît îl vom ține închis în acest Chateau dʼIf care e apartamentul? Mult timp. Să se vindece, să-l vaccinăm și să-l castrăm.
Motilici trăiește ca-n sînul lui Avram. Mănîncă din farfurie cînd îi vine poftă. Doarme pe pat, pe canapele. În apartament e cald. Din cînd în cînd, respectînd programul de socializare, soția îl ia în brațe și-l mîngîie. Cînd îi zic Chiorilă! tresare indignată.
Afară e iarnă. Iarnă cu acte în regulă. Cînd plec spre Bibliotecă îl văd pe Grasul, motanul de pe stradă, furișîndu-se pe lîngă pereți în căutarea unui adăpost. Soția l-ar lua în casă, dar el nu vrea, l-a speriat Tzontzy, în prima confruntare.
Cîtă diferență între ce-i afară și ce-i înăuntru!
Și cu toate acestea, Motilici vrea pe afară.
Tituț, bătrîna înțeleaptă, nu pleacă, deși îi lăsăm geamul deschis la balcon.
Motilici suferă că nu poate merge în lume.
Cînd e deschisă ușa de la birou, intră (n-a învățat ca Tzontzy, s-o deschidă singur), sare pe tocul ferestrei și, așezat în fund, se uită cu jind la uriașul spațiu al libertății de dincolo de geam.
Să confirme ipoteza că popoarele preferă libertatea oricărei robii?
Chiar și a robiei aurite?
*
Pe trotuarul Bulevardului principal din Sinaia dorm cinci cîini, constituiți temporar într-o haită.
E cald.
Canicula se simte și în orășelul acesta, de munte. Cei cinci dorm lungiți, ca niște oameni obosiți, care au dat pe neașteptate peste un așternut de puf.
În jurul lor stau, neconsumate, bucățile de carne oferite de viligiaturistele duioase. Deși cei cinci cîini dorm în mijlocul trotuarului, nimeni dintre cei care trec în sus și-n jos pe trotuar nu îndrăznesc să-i trezească și să-i roage să meargă mai încolo, pe iarbă, unde le-ar fi și lor mai bine decît pe trotuar.
Să-i roage, evident.
Doamne ferește să-i treacă prin cap cuiva să le spună Dați-vă, mă mai încolo, că trotuarul e al nostru, al oamenilor!
Toți îi ocolesc, făcînd un ocol prin iarbă. Cei mai mulți le fac poze cu telefonul mobil pentru a le posta imediat pe facebook.
*
Mesele de pe terasa cofetăriei sînt apărate strașnic de agresiunea porumbeilor. Lipsiți de orice urmă de bun simț, aceștia aterizează brusc, forțat ar spune cei de la turnul de control, pe suprafața mesei și-și vîră ciocul în prăjitură. Nu se sperie dacă-i dai la o parte cu mîna. Știu (au și ei rețelele lor sociale) că ONG-urile stau la pîndă. Dacă ai atins cumva un porumbel dracu te-a luat. Ca să nu intri în vizorul celor de la Patru Lăbuțe și o codiță ospătărițele, ținute sub control de patron (patronul plătește amenda!) încearcă să-i convingă pe porumbei prin dialog. Acesta trebuie dus cu voce blîndă. E strict interzis să jignești porumbeii zicîndu-le, Hoților!
Printre mese umblă un cățel maidanez înzestrat cu toate însușirile cerute de obținerea unui os. E frumușel, are ochi blînzi și dă din coadă cu hărnicie.
Se apropie cu precădere de mesele la care se află și femei (știe el ce știe).
– Să-i dăm atenție! ne îndeamnă soția grăbindu-se să-l mîngîie pe cap și să-l întrebe Cum te cheamă.
Mult mai realist, eu spus că distinsul vrea un ciolan și nu atenție.
Și ca să fiu mai convingător adaug:
Imaginați-vă pe băiatul care v-a adus pizza.
Ce-și dorește el?
Cinci lei bacșiș sau cuvinte de laudă pe Facebook?
*
Un pisicuț jigărit, gen, singur pe lume, a înlemnit în mijlocul trotuarului, emițînd un mieunat sfîșietor prin deschiderea botului. Îi răspunde la fel de dramatic un alt pisicuț, vîrît într-o cutie de carton din maldărul ridicat lîngă pubelă.
Toate duduiele și duduițele în trecere pe acolo se opresc, se lasă pe vine și prind a mîngîia pisicuțul, mai ceva ca în livezile de zarzări înfloriți din Ionel Teodoresanu. Bodyguarzii de la Instituție, ieșiți la poartă, că și așa se plictisesc de moarte în gheretele lor, rînjesc cu subînțelesuri la chiloțeii a căror dungă delicată se vede cînd tricoul junei se ridică la lăsarea pe vine. Fiecare miloasă prinde pisicuțul de grumaz, îl ridică delicat, și-l depune în cutia din care miaună celălalt pisicuț. Toate sînt convinse că cei doi sînt frați și că miaună amîndoi, în cor, pentru că nu sînt împreună.
N-apucă miloasa să se depărteze nici trei metri de locul înduioșării că pisicuțul și sare din cutie pentru a se întoarce în mijlocul trotuarului de unde se dedă iar la mieunatul dramatic.
De fapt, el miaună, pentru că nu-l suportă pe cel din cutie.