Mania Asociațiilor și Organizațiilor
La Düsseldorf, pe o ploaie măruntă, cîinoasă, un ins pricăjit ne aţine calea cu vădită intenţie de a ne convinge să luăm un afiş din maldărul pe care-l are sub braţ. Neamţ veritabil, ghidul nostru trece mai departe nepăsător, fără să-l ia în seamă. Rămaşi puţin în urmă, ezităm între tendinţa de a mai face rost de un afiş pe gratis şi necesitatea de a ne supune străvechiului principiu al oricărei călătorii în străinătate: În momente ambigue, fă şi tu ce face ghidul.
Biruie, în cele din urmă, principiul şi, în consecinţă, o rupem la fugă după ghid. Aflaţi la o distanţă suficientă pentru ca insul cu pricina să nu ne mai poată ajunge din urmă, realizăm, deodată, pericolul prin care am trecut:
Afişele respective se dădeau contracost, nu pe gratis! Căci, aşa cum ne explică ghidul, aplombul proprietarului lor aparţine unei vaste acţiuni de strîngere de fonduri organizată în acea zi de Asociaţia pentru ocrotirea cîinilor de casă. Într-adevăr, nu departe de noi, în plină stradă, cîţiva inşi se învîrtesc, ţinîndu-se de mîini, în jurul unei cuşti din carton cu gratii, care închide, propagandistic, un dulău de pluş. Feţele lor plimbîndu-se în cerc au ceva din încîntarea cu care se învîrteau cîntînd, în jurul focului de tabără, pionierii noştri.
În Germania şi în Vest, în general, asociaţiile şi organizaţiile curg cu nemiluita. Occidentalii, spun specialiştii, manifestă o plăcere nebună de a se aduna în asociaţii şi organizaţii. Uneori ele exprimă nevoia imperioasă de a lua, imediat şi definitiv, atitudine faţă de ceva. La Lyon, ni s-a relatat, într-una din zile, călătorii care aşteptau să meargă la Marsilia au înființat de îndată, pe peronul gării, o organizație de luptă împotriva faptului că trenul întîrzia. Chiar dacă fără o istorie glorioasă, dat fiind că sosirea trenului a dus la desfiinţarea ei, organizaţia a desfăşurat o imensă activitate în rîndul călătorilor, reuşind să-l atragă în rîndurile ei chiar şi pe şeful gării.
Alteori, asociaţiile şi organizaţiile sînt o formă academică de eludare a principiului „time is money”. Dat fiind că multe congrese şi adunări generale se ţin în restaurante, ca să-şi permită o escapadă la o bere, neamţul intră imediat în rîndurile unei organizaţii. A bea o bere în cadrul unei adunări generale extraordinare îţi dă senzaţia reconfortantă că nu pierzi timpul. După înfiinţare, o asociaţie trece printr-un moment dramatic şi obligatoriu: Să aducă la cunoştinţă marelui public că a fost înfiinţată şi, mai ales, că are nevoie de fonduri.
Fără acestea, efortul pentru constituirea ei ar fi complet inutil, pentru că asociaţiile, ca şi oamenii, simt nevoia să vorbească pentru a dovedi că există. E un capitol extrem de dificil. Obişnuit cu această manie a asociaţiilor şi organizaţiilor de a anunţa întreaga planetă că au luat naştere, marele public nu reacţionează nici dacă ar afla de înfiinţarea unei asociaţii de luptă împotriva tendinţei de a constitui asociaţii. Realizarea lui înseamnă, deci, o muncă încordată şi tenace, plină de sacrificii, avînd drept spaţiu de desfăşurare locurile unde cetăţeanul se aşteaptă mai puţin să facă cunoştinţă cu activitatea de popularizare şi strîngere de fonduri a unei asociaţii. La Hamburg, trei băieţandri raşi în cap şi îmbrăcaţi în alb, ca nişte fantome din proza realismului magic, cîntă şi bat din palme în plină stradă. Cînd termină, sar de cîteva ori în sus, în genul jocului cu coarda, şi ne vîră rapid sub nas o broşură cu principiile unei Asociaţii pentru dobîndirea Nirvanei. Cine crede că numai pe stradă îl aşteaptă asemenea surprize se înşală amarnic. Cetăţeanul simplu nu scapă de activitatea asociaţiilor şi organizaţiilor nici în gaură de şarpe. Căci, în Occident, orice cetăţean simplu e un virtual membru al unei organizaţii, aşa cum orice fecioară e o virtuală soţie a unui bărbat. În consecinţă, orice cetăţean simplu face să freamăte de emoţie nările miilor de asociaţii şi organizaţii de la un moment dat. N-apuci să te aşezi la masă, într-un restaurant, că hop! se şi înfiinţează o membră a Asociaţiei de luptă împotriva petrecerilor, cu un maldăr de broşurele în spatele căruia se ascunde, vicleană, puşculiţa pentru fonduri. Conform acestor broşuri, cea mai bună formă de viaţă o reprezintă audierea în colectiv, împreună cu membrii asociaţiei, a muzicii culte.
Toate asociaţiile şi organizaţiile din Occident ţin numeroase şedinţe. La Hamburg, la hotelul unde am fost cazaţi, se desfăşura Congresul Internaţional al Asociaţiilor de luptă împotriva alcoolului. În comparaţie cu beţivii, membrii acestor asociaţii sînt asemenea unui eunuc în raport cu un Don Juan înrăit. Primitivele plăceri ale chefurilor sînt înlocuite cu alte satisfacţii mai subtile. Adunaţi în grup, membrii unor astfel de asociaţii privesc îndelung aranjamente florale şi citesc broşuri moralizatoare. Tinerii beau ceai de sunătoare, iar perechile mature discută, fără prea mari contraziceri, despre primele forme ale vieţii pe Pămînt.
Fireşte, Congresul şi-a ţinut şedinţele de lucru la restaurant.
Tineretul german petrece pe rupte
Cea mai mare cucerire din ultimul timp a părinţilor a fost pornirea copiilor de a le contesta autoritatea. Întinsă de-a lungul Germaniei cu iuţeală, idea dă milioanelor de părinţi posibilitatea să-şi petreacă week-endul în linişte. Vineri, după-amiază, cînd maşina e gata de plecare, într-un gest superb de rebeliune, milioane de tineri refuză să meargă în week-end cu părinţii lor. Ei, tinerii – spun teoreticienii acestui mare Refuz – vor să-şi organizeze singuri viaţa. Bineînţeles, părinţii au reacţionat imediat la o asemenea trăsnaie contestatară. În caz contrar ar fi trecut drept nişte părinţi denaturaţi. S-au stîrnit semne de întrebare, s-au ivit îngrijorări, unii, mai furioşi, au apelat la argumentele validate de o întreagă istorie a omenirii. S-au potolit însă repede, ruşinaţi de ziarele care-i numeau nişte sălbatici rătăciţi în plin ev de cucerire a cosmosului.
Satisfăcuţi de independenţa căpătată, tinerii îşi organizează timpul liber, nestingheriţi de sîcîitoarea autoritate părintească. Mai mulţi inşi pletoşi, vîrîți într-o pereche de blugi murdari şi peticiţi, stau grupuri-grupuri pe străzile din centru şi se enervează, pentru că îşi văd unul altuia mutrele. Din cînd în cînd, soseşte cîte un altul, la fel de jegos. Strînge plictisit mîna celorlalţi, care, la fel de plictisiţi, nici nu-l privesc măcar, după care se așeză alături de ceilalţi.
E un mod de petrecere a timpului liber.
Alţii, mai zburdalnici, merg la discotecile special amenajate pentru tineri de guvernul speriat în faţa criticilor acerbe. A fi proprietar de discotecă nu e lucru uşor în Germania, ţară a limpezimii şi curăţeniei. Îţi trebuie, în primul rînd, o încăpere cît mai mică posibil, cu pereţii strîmţi, să se poată strecura numai o pisică, şi tavanul jos, atît de jos, încît să intri de-a buşilea. Dar o cămăruţă în care să încapă, totuşi, o mie de inşi. Asta deoarece numărul celor care se înghesuie e direct proporţional cu satisfacţia petrecăreaţă a tînărului german amator de discotecă. Mai ai nevoie de o atmosferă ceţoasă, din acelea cu care ne-au obişnuit filmele psihologice moderne. Dar o atmosferă în care, totuşi, tinerii se pot desluşi la faţă. O muzică cît mai urlătoare e o altă condiţie a unei bune discoteci. Dar nu prea urlătoare, ca să se ghicească dacă interpretul e bărbat sau femeie. Unde sînt întrunite asemenea condiţii, tineretul german petrece de minune. Faţă în faţă cu un pahar de bere, grupuri de tineri lăţoşi stau cu toţii într-o rînă, asemenea unor cătane în poziţia de „pe loc repaus“. Difuzoarele aruncă de pereţii din fund ai încăperii milioane de farfuii, de tacîmuri şi ligheane.
Bum!
Ca într-o discuţie aprinsă dintre doi soţi cu temperament.
Bum!
Acum, dintr-o opintire grozavcă, bărbatul a aruncat de perete aragazul. Ţipătul sfîşietor care urmează e al nevestei, care vede, îngrozită, că s-a pătat peretele.
Dar tineretul german stă aici pînă seara tîrziu, după care ajunge acasă şi citeşte reviste sexy.
E limpede deosebirea în materie de petrecere, dintre germani şi, noi, latinii. Noi, latinii, într-o singură după-amiază de sărbătoare ne îmbătăm de şase ori şi tot de atîtea ori ne trezim sub duşul de la toaletă, ne luăm la harţă cu toţi vecinii de masă, apoi înjurăm guvernul şi ne plîngem acasă că un poliţist ne-a privit de parcă ar fi vrut să ne aresteze. În schimb, neamţul îşi petrecere sărbătoarea mult mai temeinic. Se înfundă de pe la prînz într-o berărie şi stă plictisit, dacă nu melancolic, în faţa unei halbe de bere.
Din cînd în cînd se apleacă şi se scarpină la picior.
Spre seară, vine Poliţia şi-l înşfacă pentru tulburarea ordinii publice!
De ce-și fac nemții castele
Castelele nemţeşti sînt cele mai puţin interesante. Istoria ne-a învăţat că, de obicei, castele se înalţă din motive extraordinare. Fantezia unei domnişoare capricioase. Primejdia atacurilor venite dinspre gura unei văi. Nimic din acestea n-a înălţat castelul nemţesc. Neamţul este un om care-şi propune să construiască ceva, pentru că simte neapărata nevoie să construiască ceva. Castelul nemţesc s-a înălţat din nevoia neamţului de a avea de meşterit toată viaţa. Căci, după ce termina construcţia, neamţul descoperea că a greşit un turn cu cîţiva milimetri. Atunci o dărîmă şi înalţă alta.