Ciprian Stoleru îmi aduce la BAR, o dată cu mai multe exemplare din Historia, și cartea lui Călin Hentea Memorii în papuci. Despre o tinerețe obișnuită, scoasă la editura Eikon, în 2016.
Un autograf de complezență se vrea semn că e o carte dată cu dedicație:
„Domnului Ion Cristoiu, împreună cu cele mai frumoase gînduri”.
Călin Hentea s-a specializat în propaganda prin presă. E autorul unor cărți de autoritate în domeniu. Despre una dintre ele, Dicționarul propagandei, dacă nu mă înșel, am făcut o ediție a emisiunii Om cu carte la TVR 2. Inspirat de considerațiile autorului, am atacat într-o tabletă idealizarea de către presa română a participării noastre la operațiunile din Irak și Afganistan. Față de presa din alte locuri ale lumii, a noastră a evita și evită pe cît posibil să treacă dincolo de patriotismul de bocanci bine lustruiți.
Acum, cînd scriu aceste rînduri, îmi vine o idee care nu mi-a venit cînd întocmeam textul respectiv:
Absența oricărei critici din presă la adresa militarilor noștri din Coaliție mă trimite la poziția presei din regimul Antonescu față de Campania din Est.
Lipseau cu desăvîrșire observațiile critice. Nici după Stalingrad, presa noastră n-a găsit de cuviință să dezvăluie și slăbiciunile armatei.
Da, dar atunci funcționa Cenzura.
Acum însă funcționează Cenzura Consensului.
Cum să critici prezența noastră alături de marele Licurici?
Ciprian Stoleru îmi atrage atenția asupra motivului pentru care Călin Hentea mi-a trimis cartea:
Din exemplar iese marginea unui stick roșu.
Ciprian Stoleru mă avertizează că stickul marchează pagina în care memorialistul Călin Hentea a scris despre Secvența.
Colaboratorul meu e tînăr.
Sînt sigur că habar n-are ce-a fost Secvența. Înainte de a deschide cartea lui Călin Hentea, mă apuc să-i țin o prelegere lui Ciprian Stoleru despre ce-a fost Secvența.
Fac asta nu pentru a mă făli cu ce-am făcut și ce-am dres eu de-a lungul vieții.
Fac asta pentru a reitera teza mea, greu de înțeles în ziua de azi, despre profesionalismul presei din vremea lui Nicolae Ceaușescu.
La Secvența m-am pregătit, fără s-o știu, pentru presa postdecembristă
Pe întinderea festivalului de film pentru tineret, de la Costinești, singurul festival de proporții naționale, la Costinești apărea zilnic o foaie a Festivalului, Secvența. Ani în șir am făcut-o eu, ca redactor șef adjunct al Scînteii tineretului. După debarcarea de la Scînteia tineretului, conducerea Secvenței a revenit celui care-mi luase locul la șefia SLAST. Din punct de vedere oficial, Secvența trebuia să se rezume la a oferi informații utile despre mersul Festivalului. Eu însă am făcut din ea, chiar din primul an, un ziar de mare tiraj. Am scris că pentru mine școala de presă în vederea postdecembrismului a fost Secvența. O publicație construită de mine de la titlu ( eu i-am zis Secvența) pînă la structura paginilor. La publicațiile de la București nu mă puteam juca cu titlurile, cu fotografiile, cu macheta. Nu puteam lua în echipă pe cine doream. La Secvența făceam ce voiam. În fiecare an plecam de la București cu o echipă alcătuită în mare parte din colaboratori. La Costinești se grăbeau să colaboreze și mulți regizori tineri, veniți la Festival cu producțiile lor cinematografice.
Ziarul făcut de mine la Costinești rămîne un exemplu de profesionalism.
Era un ziar anti-comunist?
Era, în măsura în care intra în conflict cu clișeele vremii, fără a-și fi propus asta!
Profesionalismul ședea în voința noastră de a ține cont numai și numai de cititor. De altfel, într-o notă a unuia dintre informatorii infiltrați de Securitate în colectivul nostru sînt denunțat ca autor al tezei potrivit căreia la un ziar doar tirajul contează.
Acum, cînd scriu, îmi amintesc c-am pus pe undeva, într-un folder, documentele acestea luate, de la CNAS, dar că nu știu pe unde sînt. Ar trebui să le caut și să le public. Evident, dacă nu le-am publicat deja.
La vremea cînd apărea Secvența, Călin Hentea era student. Student, și din cîte-mi dau eu seama, membru în nu știu ce Consiliu UASC (ca dovadă că era student bun). Ca student, ajunsese în tabăra de la Costinești, Raiul de vară al studențimii românești, expresie nemijlocită a spaimei lui Nicolae Ceaușescu față de universitari.
Aici a citit Secvența și, din cîte dibui, a luat cu el exemplare și le-a păstrat ca document.
Scrie Călin Hentea în Memoriile sale despre Secvența:
„Secvența însă, era cotidian independent (în fiecare zi avea un motto auto-persiflant de genul Să gîndim un film pe lună, să facem unul pe zi!, Una filmăm, alta semnăm, Cineaşti din toate părţile, iertaţi-vă!), gratuit şi susţinut de la bugetul statului (cum altfel pe vremea aceea?). Chiar din prima pagină te pufnea rîsul sau te răcorea ironia inspirată, ce înţepa fără milă nume de calibru greu din lumea cinema-ului mioritic al epocii (începutul anilor ʼ80). Cele patru pagini ale ziarului condus de Ion Cristoiu (redactor şef al Suplimentului Literar Artistic al Scînteii Tineretului) erau dedicate Festivalului filmului românesc de la Costineşti. Secvenţa apărea zilnic şi era distribuită pe plajă în jurul Obeliscului din elicopter sau împrăştiată pe aleile staţiunii doar pe timpul celor zece zile ale festivalului. Un umor debordant, alimentat cu paradoxuri şi parafraze pe cît de transparente, pe atît de ingenioase, cu titluri răvăşitoare tocmai prin adevărurile crunte sugerate, mai în glumă, mai în serios, concepute de o redacţie formată din voluntari tineri şi liberi la minte. Care mai de care, fiecare pe limba şi în stilul său, se întrecea să nu ierte nimic şi să ignore cu desăvîrşire limba de lemn şi clişeele de propagandă ale regimului, strecurînd un mişto, scăpînd, prin ricoşeu, o şopîrliţă, surprinzînd cu o poantă subtilă în Pagina pe blat, , Pagina pe credit de genul: Nu. Ecaterina Oproiu nu este redactorul-şef al Secvenţei… Mari absenţi (la festival): Combinatul Siderurgic Galaţi, Dan Piţa, Tarkovski, Petrache Lupu, Sergiu Nicolaescu, (i)bricul Mircea, A. Păunescu…. Pe ultima pagină a celui de-al zecelea număr al Secvenței din 1983 apar, în sfîrşit, portretele şi numele redactorilor Secvenței, unele păstrîndu-şi rezonanţa chiar şi după treizeci de ani: inepuizabilul şi inevitabilul Ion Cristoiu (pe vremea aceea, numele nu-mi spunea nimic), mult regretatul Adrian Pintea, cu rubrica sa Antipatafizica, viitorul purtător de vorbe al SRI-ului şi la fel de încruntatul Nicolae Ulieru, ulterior americanizatul Grid Modorcea şi… prietenul meu, Şerban. Toţi cu plete şi mulţi cu barbă, mult mai relaxaţi şi nonconformişti decît vor fi fost vreodată. De altfel, unul din motto-urile ziarului, profeţea auto-ironic Profesioniştii de azi, amatorii de mîine, şi fiecare înţelegea ce vroia şi se amuza după cum îl ducea mintea. Nu-mi amintesc despre nici un film anume proiectat pe timpul festivalului în Teatrul de vară, ci doar despre acest ziar. Nu realizam atunci cît de viu şi adevărat era, mai ales în contrast cu tot cenuşiul murdar al presei din acea vreme. Poate pentru că era vară şi eram la mare.”
Pentru mine, rîndurile lui Călin Hentea se adună într-un document de o importanță deosebită. Pentru prima dată de la experiența Secvența, din anii 1982-1985 (cred), după mai mult de trei decenii, intru în posesia feed-backului, a opiniei cititorului. O opinie cu atît mai valoroasă cu cît conține două note semnificative:
- E scrisă din perspectiva unui matur care a experimentat presa de după decembrie 1989.
- E scrisă de un specialist în media.
Despre experiența mea la Secvența am zis cîte ceva în mai multe rînduri. Am găsit repede, pentru că-mi erau la îndemînă, două cărți-interviu, cu valoare de Memorii:
Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, dialog realizat de Constantin Iftime, la editura Contraria în 1993 și Dialog cu Ion Cristoiu, realizat de Cecilia Caragea la editura Dacia în 2001.
Nicu Ceaușescu simțea o mare satisfacție cînd presa UTC-ului îi supăra pe mastodonții din jurul lui Nicolae Ceaușescu
Interviul luat de Constantin Iftime a ajuns inevitabil și la Secvența:
„Ați lucrat, pînă la Revoluție, în presa comunistă. La «Scînteia» tineretului ați fost redactor-șef adjunct cîțiva ani. Cînd ați fost atacat pentru acest trecut, s-a spus că ați făcut parte chiar din anturajul lui Nicu Ceaușescu. E adevărat?
E o calomnie… Dar ea pornește de la o realitate. De la faptul că am lucrat la «Scînteia tineretului» și la «Suplimentul literar artistic al Scînteii tineretului» de care răspundea, în ultimă instanță, cum răspundea de tot Tineretul, Nicu Ceaușescu. Iar Nicu Ceaușescu era într-un război continuu cu cei din jurul tatălui său. Cu Dumitru Popescu și mai ales cu Emil Bobu, cel care răspundea, pe linie de partid, de Tineret. Avea stilul lui mai zvăpăiat, simțea o mare satisfacție cînd presa UTC-ului îi deranja pe ăștia. Și noi, ziariștii, într-un fel, profitam de această poziție. Nimeni nu îndrăznea să te dea afară – putea să-l supere pe Nicu. Avea o politică conștientă de încurajare. Pur și simplu îl enerva dacă în acea «ogradă» a lui venea altcineva, mai ales cei de la partid, din jurul lui Ceaușescu, să ne sancționeze sau să ne mustre. Asta ne dădea o oarecare libertate. Singurul care ne putea pedepsi era Nicu Ceaușescu. Și el, nefiind atît de preocupat de sectorul de care răspundea, nu tăia capul la nimeni. Ăsta era un mare avantaj pentru noi. În felul acesta am putut să fac «Secvența», care era tipică pentru atitudinea lui Nicu. Din cîte știi, «Secvența» era o gazetă care apărea la mare, la Festivalul filmului pentru tineret de la Costinești. De fapt, era singurul festival național de film al României. Timp de zece zile, cît dura festivalul, apărea un cotidian foarte îndrăzneț. Acest cotidian își bătea joc de filmul românesc dar, prin filmul românesc, își bătea joc, în ultimă instanță, de temele impuse de către partid. Pînă la urmă ajungea să ridiculizeze și realitatea impusă de Ceaușescu. Mai ales în ultimii ani, cînd lucrurile se degradaseră rău de tot și în materie de film. Și atunci filmele erau subiecte nemaipomenite pentru o revistă de satiră. Această revistă eu o făceam, ca și acum, ruinîndu-mi sănătatea. Mai tîrziu a fost dată lui Lucian Avramescu, care a făcut-o mai lirică. Sub conducerea mea devenise faimoasă, ultracunoscută. Se dădea pe gratis, de obicei, dar ajungea să se vîndă pe sub mînă. La un moment dat l-am avut în echipa noastră și pe Mircea Dinescu. Cam în fiecare vară venea cîte o personalitate. Într-un an, a fost următoarea întîmplare: înainte de film, cînd pe scenă se prezentau vedetele, la un moment dat a apărut actorul-senator Sergiu Nicolaescu. Era foarte cunoscut pe vremea aceea. Nicolae Ulieru îl ironiza mai tot timpul. Senatorul avea pe atunci mania grandorii, acum văd că o are mai puțin. În timp ce el se prezenta, Mircea Daneliuc, care făcea un documentar despre Costinești, s-a așezat în genunchi și-l filma… Daneliuc avea mari probleme cu filmele lui. Ei, noi am făcut o poză, am publicat-o și am zis: «Mircea Daneliuc și Sergiu Nicolaescu – În genunchi mă-ntorc la tine». Asta l-a scos din sărite pe Mircea Daneliuc, care era un personaj impulsiv. S-a urcat în mașină și s-a dus ca ars la CC, la Dumitru Popescu. Și ne-a pîrît. Exista o complicitate a activiștilor cu care lucram. De fapt, o avea întregul aparat. Era vară, spuneau ei, lumea stătea în chiloți pe plajă și nu trebuia neapărat să facem lucruri serioase. După nemulțumurirea lui Daneliuc a fost mare tărăboi. Și cel care ne-a apărat a fost Nicu Ceaușescu. Trebuia să treacă de el ca să ne dea afară… Nicu Ceaușescu a refuzat și noi am avut o victorie. Dar anul următor eu n-am mai lucrat la acea revistă”.
În cartea Ceciliei Caragea mi-am amintit mai puțin:
„Pe lîngă toate acestea, timp de cîțiva ani buni ați realizat revista Festivalului de Film de la Costinești.
Adevărata mea școală de gazetărie a fost «Secvența», pe care am făcut-o timp de șapte ani. La această revistă puteam să pun titlurile și pozele unde voiam, nu trebuia să respect regulile stricte de la «Scînteia tineretului». Pe acolo au trecut foarte multe vedete ale postdecembrismului, de la Mircea Dinescu la George Pruteanu. «Secvența» critica clișeele filmelor prezentate în cadrul Festivalului de Film de la Costinești și, implicit, multe lucruri sfinte ale comunismului. Toți regizorii care s-au afirmat după ʼ89 au fost colaboratori la «Secvența». Ei îl aveau ca principal adversar pe Sergiu Nicolaescu, care nu era omul Sistemului, dar era omul succesului. Pentru tînăra generație de la IATC, Sergiu Nicolaescu, cu filmele sale clișee, dar de succes, era ținta batjocurii. Toate ironiile noastre erau la adresa lui.
Cum era stilul de lucru de la «Secvența»?
Proiecția filmelor se termina pe la ora 12 noaptea, și atunci începeam lucrul, deoarece eu eram și membru al Juriului și trebuia să văd filmele înscrise în concurs. Ne adunam toți la o masă și făceam un braingstorming. Eu întotdeauna am ținut cont de părerile și de ideile celorlalți… Pe la ora 4 în zori, terminam, dar după ce restul lumii pleca, eu rămîneam să fac machetele. Luam apoi diazepam, dormeam și eu un pic, iar pe la prînz mergeam la tipografie în Constanța și supravegheam apariția acestei reviste. Mie mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu tipografii… Mă întoarceam cu revista, care se distribuia gratis
Nu aveați probleme cu cenzura?
Nici «Secvența», nici Suplimentul cultural al «Scînteii tineretului» nu erau cenzurate de nimeni. Și asta pentru că Nicu Ceaușescu nu dădea voie să se întîmple așa ceva, considerînd că aceste publicații erau moșia lui. Oricum, el era mai luminat. Iar cei de la partid nu aveau curajul să se bage”.
Ce-am mai scris eu și ce s-a mai scris despre Secvența?
Merg la folderul Posibile eseuri.
Pun pe Search cuvintele Secvența, Costinești și dau peste un text intitulat Atuurile Secvenței, dat la bătut – bag seamă în – 2012.
Cînd și de ce l-am scris?
Lectura textului mă îndeamnă să cred că l-am luat dintr-o revistă anterioară lui 1989, surprins de actualitatea zicerilor despre presă în general.
Spectaculoasa transformare s-a făcut sub puterea talentului, singura flacără în stare să facă din metalul cenuşiu şi prost subtilităţi de inteligenţă şi încîntare
Îl reproduc aici, încredințat că-mi voi da seama vreodată cînd și de ce l-am publicat:
„Atuurile Secvenţei
Prin statut o simplă foaie a Festivalului pentru tineret de la Costineşti, menită a împărtăşi turiştilor staţiunii programul pe ore şi zile al manifestării, Secvenţa s-a impus chiar din primul an de apariţie ca o veritabilă revistă, recunoscută astfel de numeroase publicaţii, entuziasmate pe larg de întîmplările din paginile cotidianului. Spectaculoasa transformare s-a făcut sub puterea talentului, singura flacără în stare să facă din metalul cenuşiu şi prost subtilităţi de inteligenţă şi încîntare.
Interviul, parodia, reportajul, notiţa răutăcioasă, diverse formule gazetăreşti şi literare sînt convocate în paginile acestei publicaţii, pe drept recunoscută drept sarea şi piperul Galei, pentru a oferi o imagine de-o clipă (Clipa Costineştiului) asupra stării cinematografiei şi artei româneşti în general.
Cercetată, colecţia revistei se poate mîndri cu prezenţa tuturor marilor personalităţi ale filmului românesc de azi. Acestea, intrînd în jocul impus de redactare, jocul francheţii inteligente, şi-au spus punctul de vedere asupra problemelor cinematografiei noastre. Prin mijloacele lor specifice, şi-au spus punctul de vedere asupra acestui subiect şi realizatorii Secvenţei. Glumind, şi unii şi alţii, s-au pronunţat cu maximă respectabilitate asupra unor lucruri cu care nu se glumeşte. Succesul acestei publicaţii, care şi-a transformat numele în renume, îşi are explicaţia, poate, în maxima libertate spirituală pe care şi-au îngăduit-o realizatorii. De la numele sonore pînă la formulele gazetăreşti consacrate, nimic nu a reuşit să intimideze hotărîrea Secvenţei de a fi lipsită de complexe. De aici, fantezia debordantă din titluri, materiale, caricaturi, fotografii şi explicaţii la fotografii, paginare, care surprind şi incinta ochiul. Cu atît mai plăcută impresie, cu cît, de-a lungul timpului, la Secvenţa şi-au adus inteligenţa şi talentul numeroase nume consacrate ale tinerii creaţii.
Prin ele şi nu numai prin cele publicate, Secvenţa rămîne în istoria literaturii.
Dar înainte de a fi Cotidianul Festivalului filmului pentru tineret de la Costineşti, Secvenţa se vrea un climat de presă acţionînd asupra talentelor gazetăreşti, mai mult sau mai puţin ascunse în regizori, actori, critici de teatru şi film, membri ai juriului, pentru a le înflori, ca şi uriaşele plante ale climei tropicale, în reportaje, interviuri, titluri, note de o înaltă calitate estetică. În cei deja cinci ani de la apariţia Secvenţei, pe parcurs împrumutîndu-şi stilul, uneori și oamenii, şi Gongului (Cotidianul Galei Spectacolelor de teatru pentru tineret), Tinereţe mulţi ani (foaie a Revelionului tineretului), s-a făurit un spirit, spiritul Secvenţei, deopotrivă prezent în formula gazetărească, dar şi în stilul de lucru, surprizînd an de an noii veniţi, sfîrşind prin a-i forma.
El, acest spirit, înseamnă, înainte de toate, credința că în orice ins care ştie să ţină condeiul în mînă stă ascuns un posibil secventist. În şedinţele prelungite pînă dimineaţa, cînd se realizează, prin contribuția tuturor, cele mai importante materiale dintr-un număr, secventistul poate aduce cuvîntul de atîta vreme căutat dintr-un titlu, poate atrage, avertiza pe fotoreporter de instantaneul în care se află o vedetă, în fine, poate debloca o căutare eşuată printr-o prostie menită a declanşa o scînteie inteligentă a altuia sau a tuturor. Privind ca reper negativ revista românească de satiră şi umor Urzica, ajunsă azi, din cunoscuta plantă pişcătoare, un blajin brusture, cu frunzele proaste și pleoștite, prin tentaţia dezbaterilor concurînd cu publicaţiile Academiei, Secvenţa are drept deviză logodna umorului cu satira. Marea surpriză a celor ce nu cunosc spiritul Secvenţei e de a constata că formele consacrate pe plan naţional ale umorului – jocul de cuvinte, potrivelile de nume, epigramele şi ticul lui puncte, puncte – sînt totalmente urîte de membrii fondatori şi statornici ai echipei. Toţi cei ce ies din experienţa Secvenţei ştiu deja un lucru total necunoscut în clipa intrării:
Că riscul începe totdeauna din clipa cînd e foarte limpede de ceea ce trebuie să rîzi.De aceea, se poate spune că, la sfîrşitul Galei, scriitorii, ziariştii, actorii, regizorii, criticii de film care au făcut Secvenţa sînt veritabili specialişti în cinematografia românească.
Căci ce altceva e un specialist, într-un domeniu, decît cel ce-i ştie defectele?
An de an, lista celor ce-au făcut Secvenţa e publicată în ultimul număr sub titlul Oameni care n-au dormit. Dincolo de sintagma voit surîzătoare, el trădează, de fapt, axioma spiritului Secvenţei:
Totul se face aici din pur entuziasm, numai şi numai de dragul artei. Pentru nopţile nedormite (munca la fiecare număr începe la 12 noaptea şi se termină dimineaţa), pentru risipa lui de talent, membrii echipei, mulţi dintre ei nume marcante ale publicisticii de azi, nu primesc nici măcar răsplata semnăturii în coada unui articol.Climat al profesionalismului activ, spirit al lucidităţii tinereşte, Secvenţa e cu adevărat expresia scrisului care-şi ajunge sieşi ca răsplată.”
Rolul subversiv al profesionalismului gazetăresc în regimul comunist
Din cîte se vede și din cîte văd și eu, e un articol publicat în timp ce apărea Secvența. Am impresia că l-am iscălit în SLAST sau, poate, în Scînteia tineretului. Nu cred că l-am scris după 1989. Pare o pledoarie pentru Secvența într-o vreme în care era imposibil să deconspiri, cum face Călin Hentea acum – notele de critică a clișeelor de propagandă și agitație ale presei de la vremea respectivă?
Înainte de a descoperi acest text mă gîndeam să scriu ceva despre cum am fost noi, cei de la Secvența, dizidenți fără să vrem. Din memoriile lui Călin Hentea, cam așa s-ar desprinde. Atuurile Secvenței mă ajută să reiau o teză mai veche a mea:
Rolul subversiv al profesionalismului gazetăresc în regimul comunist.
Să mă explic.
Un Raport al Securității despre Secvența, găsit de mine la CNSAS, dar rătăcit tot de mine pe nu știu unde, semnala ca deosebit de primejdioasă teza mea – expusă secventiștilor – zice Documentul – potrivit căreia presa nu se supune misiunii educative, ci tirajului.
Altfel spus, în conflict cu tezele oficiale, eu susțineam nevoia unei prese care să țină cont exclusiv de cititor.
Nici azi conflictul nu s-a rezolvat.
Pentru că și azi se vorbește de misiunea educativă a presei, care presă e confundată cu publicațiile unui institut de cercetare.
Dacă aș fi un grăunte din grămada de anticomuniști, aș pretinde, pentru Secvența, decorația de dizident.
Călin Hentea, cu amintirile sale despre Secvența, confirmă ironizarea clișeelor vremii și, prin asta, ironizarea regimului ceaușist în faza sa de înțepenire birocratică, prin Secvența.
Din cîte se vede, cel puțin pentru mine, Secvența nu era ceea ce se cheamă o afacere.
Din nici un punct de vedere.
În eventualitatea ascensiunii sau chiar supraviețuirii la șefia de la Scînteia tineretului, Secvența nu-mi era de nici un folos. Documentele Securității dovedesc că, dimpotrivă, alături de SLAST, Secvența cîntărea greu la imaginea mea de om pe care nu se poate paria, pentru că e imprevizibil.
Oricît ar părea de ciudat, după 1980, în faza sa de cangrenă birocratică, amintind de cea care lovise Imperiul austro-ungar înainte de ghilotina Primului Război Mondial, regimul Ceaușescu n-avea nevoie de personalități originale, ci de personalități oportuniste, pe care se putea conta.
Pe măsura înaintării în Absurd, dispozițiile date presei, Culturii de către Nicolae Ceaușescu, dar mai ales de către Elena Ceaușescu frizau halucinantul. Cei obligați să le transmită mai departe – Constantin Mitea, de exemplu – șeful Secției de presă CC al PCR – ei înșiși gazetari, realizau aberațiile.
N-aveau însă încotro.
Trebuiau să le transmită.
În asemenea împrejurări se ivea un fenomen psihologic interesant:
Iritarea produsă de contrazicere, de întrebarea Da, de ce?, de stiluri precum al meu, stilul profesionistului.
Ei aveau nevoie de subordonați care să nu pună întrebări (întrebări pe care și le puneau și cei ce transmiteau aberațiile Cuplului), care să nu le dea bătăi de cap.
Aveau nevoie de oportuniști. Tipi ca mine iritau pe Cei de Sus. Nu pentru că sfidam regimul, ci pentru că le dădeam bătăi de cap.
Lui Nicu Ceaușescu nu i se putea întîmpla nimic dacă Secvența o lua razna.
Lui Dumitru Popescu, da.
Pe Dumitru Popescu îl putea chema Tovarășa și să dea cu el de pămînt, pentru că apărea la Costinești o „porcărie” precum Secvența.
Lui Nicu Ceaueșscu nu i se putea întîmpla asta. Și chiar dacă maică-sa l-ar fi chemat, n-ar fi fost întîia oară cînd s-ar fi luat în gură cu ea.
Ceilalți membri ai echipei puteau fi bănuiți că prin Secvența beneficiau de un sejur pe gratis la Costinești. Redactorii primeau chiar și o legitimație de Secvența. Cu ea, mulți dintre redactori obțineau favoruri de la administrația stațiunii sau de ce nu? de la junele de pe plajă.
Eu însă aveam un program de pușcăriaș.
De la 9 seara, în Amfiteatru, pentru a viziona filmele. Și ca redactor șef și ca membru în juriu. După încheierea vizionării, mergeam la redacție. Lucram pînă la șase-șapte dimineața. Rămîneam totdeauna ultimul, pentru a aproba și macheta. Mergeam la culcare, după ce luam o cantitate strașnică de Diazepam. Pe la 11 mă sculam și mergeam la Constanța, la tipografie, unde ședeam pînă seara, cînd mă întorceam cu Secvența gatatipărită.
Nu era nici o sfîrîială pentru omul Ion Cristoiu.
Vacanță, ioc.
Bani nu mi se dădeau pentru asta, nici un chior măcar.
De ascensiune profesională nici vorbă, pentru că Secvența era o publicație cu cîntec.
Glorie între cititori?
Poate că da.
La vremea respectivă, n-aveam ce face însă cu gloria.
Despre un profesionist ca mine se știa puțin, dacă nu chiar deloc, dincolo de cercul îngust al lumii gazetărești.
Nevoia de a fi citit – nevoia crucială pentru orice ziarist profesionist
Călin Hentea recunoaște că la vremea respectivă numele meu nu-i spunea nimic.
De ce mă consumam?
De ce-mi sacrificam viața personală?
De dragul nevoii cruciale a oricărui ziarist profesionist:
Nevoia de a fi citit.
Între noi și cititor era o complicitate responsabilă de rîsul stîrnit la lectură.
Prezentate azi, titlurile și rubricile Secvenței dau seama doar de profesionalismul nostru. Nu reușesc să explice uriașul succes de public al Secvenței.
Acest succes izvora din bătăia de joc la adresa clișeelor vremii. Aceste clișee stăpîneau nu doar spațiul mediatic, dar și întreg spațiul public.
Oriunde-și îndrepta insul privirea, dădea de un clișeu de la Cincinalul în patru ani și jumătate, pînă la Strîns uniți în jurul Partidului, al Tovarășului Nicolae Ceaușescu!
Cititorii erau complicii noștri în materie de rîs.
În nici un caz, Doamne ferește! de subversivitate.
Secvența era gustată și de nomenklaturiști. Printre aceștia se aflau și capete pătrate care n-aveau pic de umor. Cine avea însă umor – precum Nicu Ceaușescu – se strica de rîs citind Secvența.
Asta deoarece Secvența era însuși comunismul care se autoironiza.
Un comunism suficient de deștept încît să facă haz de el însuși.
Dacă am fi sărit calul, în țarcul pamfletului, cititorii nu ne-ar mai fi gustat.
Erau în vacanță.
N-aveau nici un chef să se uite în jurul lor cu seriozitate.
Secvența, mai mult decît alte publicații făcute de mine, stă mărturie de farul meu călăuzitor:
Cititorul.