„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Scrisoarea adresată de Hitler Mareșalului Antonescu

1. Abia acum am o imagine de ansamblu, absolut necesară, cred, asupra întregului an 1942. Făcusem greșeala de a mă concentra exclusiv pe Stalingrad. Pentru a înțelege marea confruntare, una dintre cele mai mari la nivel mondial, trebuie să te întorci la punctul de plecare. Acesta e decembrie 1941, cînd eșecul Operațiunii Tayfun, de cucerire a Moscovei, îi obligă pe cei doi mari jucători de șah – Stalin și Hitler – să-și regîndească strategia. Stalin, departe de lumea reală, și disprețuitor cu dușmanii, crede că declanșarea unei ofensive de proporții pe toate fronturile îi va arunca pe nemți peste graniță în 1942 Armatei Roșii nu-i mai rămînea decît să fugă după ei pînă la Berlin. Rușii n-aveau forța pentru o ofensivă de proporții. Apărarea Moscovei nu fusese rezultatul unei gîndiri militare, ci a unei disperări. În plus, nemții nu fuseseră pregătiți pentru iarna venită – Mîna lui Dumnezeu! – atît de repede și atît de plină de urgie. Prin geniul lui Hitler, nemții au rămas pe loc și au opus rușilor ziduri care au măcinat forțele. Un fel de Stalingrad la alte proporții. De aceea, în primăvară, rușii au intrat slăbiți și mai ales cu un corp ofițeresc slab și pe deasupra mîncat de politrucii care erau comisarii politici. Hitler, așa cum văd din Scrisoarea adresată Mareșalului Antonescu în 29 decembrie 1941, gîndește o strategie bazată pe așteptarea primăverii cînd va declanșa o operațiune menită a distruge economic și uman Rusia. Aceste strategii se confruntă în 1942 și sub forma confruntării între percepțiile asupra realităților (Stalin își revine primul din dulcea îngînare a iluziilor) cu finalul în 1942. Nu Stalingradul e momentul hotărîtor al celui de-al Doilea Război Mondial, ci întreg anul 1942, cu senzaționala răsturnare de situație. Învinsul din prima parte devine Învingător în a doua.

2. Vrînd să scriu despre 1942 și din perspectiva nemților, mi-am amintit azi noapte că Hitler îi trimisese lui Antonescu o scrisoare în decembrie 1941 despre ce intenționa să facă el în perioada următoare. Caut imediat în Bibliotecă printre cărțile puse la îndemînă din vremea cînd lucram la BOR și Războiul Sfînt. Descopăr pe rîndul din spate una dintre cele mai serioase lucrări documentare: volumul Antonescu-Hitler. Corespondență și întîlniri inedite. (1940-1944), în două volume. A fost tipărită la editura Cozia, sub îndrumarea lui Florin Constantiniu. Luînd-o de pe raft și răsfoind-o pentru a vedea dacă într-adevăr are Scrisoarea, îmi dau seama că primii ani postdecembriști au fost anii libertății maxime de expresie. Sub puterea cerințelor pieței apare și înflorește o întreagă producție editorială dedicată subiectelor pînă atunci mai mult decît interzise: Antonescu, Mișcarea Legionară, Corneliu Zelea Codreanu, Campania din Est. Ulterior, va intra în joc autocenzura în materie de subiecte interzise. Hăituirea posterității lui Ion Antonescu, legile neghioabe împotriva unui așa-zis cult al fascismului, au avut drept prim și nenorocit efect descurajarea editurilor și revistelor de a publica lucrări științifice despre anumite personalități și anumite evenimente. Din acel moment, a murit și cercetarea în domeniile respective. Istoricii au fost descurajați să se mai ocupe de anii 1941-1944 altfel decît pamfletar. Potopul de acuzații rînjinde aduse unuia dintre cei mai mari cercetători ai noștri în domeniul antonescianismului – Gheorghe Buzatu – a fost semnul că nu merită să te ocupi nici măcar științific de Antonescu, de Corneliu Zelea Codreanu, pentru că editurile se uită chiorîș la tine, iar TeFeLiștii te iau în tăbarcă. Și totuși ce ne-am fi făcut dacă n-ar fi fost primii ani postdecembriști, ani la care mă întorc cu o nostalgie mai mare decît cea a revenirii la epoca Ceaușescu?! Sînt anii democrației sincere. Sînt anii maximei libertăți de mișcare. Anii în care în presă, în politică talentele se iveau și creșteau ca plantele, în voia lor și a lui Dumnezeu. Editurile înfloreau. Cititul ziarelor și al cărților atinsese cotele patimei.

Iată de exemplu această lucrare coordonată de Florin Constantiniu. Scrisoarea lui Hitler e un document de valoare europeană. Toate cărțile mai vechi sau mai noi despre gîndurile lui Hitler din decembrie 1941, după agonia Barbarossei, caută informații în jurnalele foștilor generali, suspecte în materie de adevăr, deoarece sînt scrise după dezastrul și-și propun mai mult sau mai puțin fățiș terfelirea lui Hitler pentru a se da ei mari și tari, antihiteriști și mai ales genii. Dacă Hitler m-ar fi ascultat… e un tic al jurnalelor și memoriilor celor porecliți Războinicii lui Hitler. Scrisoarea lui Hitler către Antonescu – apărută doar în românește – e un document crucial pentru a vedea cum gîndea Hitler strategia după eșecul Războiului fulger. Dacă istoricii occidentali ar fi avut-o la dispoziție, poate că partea despre Hitler din această perioadă ar fi fost mult mai temeinică. Din lectura rapidă a documentului înțeleg că Hitler socotea fixarea pe loc în apărare ca un mijloc de luptă. Rușii ar fi urmat să se autodistrugă prin atacurile risipitoare în oameni și materiale. Primăvara – imaginată și de Sentinela la noi, drept Izbăvitoare – ar fi adus cu sine reluarea efortului de a distruge Rusia o dată pentru totdeauna.