Consemnez cu uimire – una veselă – diferitele sarcini pe care le îndeplineau sclavii în cazul unui cetăţean roman din ultimul secol al republicii şi în epoca imperială.
Autorul cărţii din care transcriu sarcinile sclavilor e Nicolae Lascu, profesor de clasicism, aflat la Facultatea de Istorie-filosofie din Cluj-Napoca pe vremea studenţiei mele.
Uite că nu mi-l amintesc!
În cartea sa Cum trăiau romanii (Editura Ştiinţifică, 1965), Nicolae Lascu surprinde o lume în care cetăţeanul roman nu făcea prea multe lucruri, totul în gospodărie, în viaţa sa personală, căzînd pe seama sclavilor:
„Pentru aranjarea meselor şi servirea diferitelor feluri de mîncare erau destinaţi numeroşi sclavi, numiţi triclinarii.”
La rîndul lor, aceştia erau specializaţi pînă la amănuntul halucinant.
Unii aranjau masa, alţii tăiau carnea, pentru ca stăpînii să nu facă nici un efort. Băuturile erau servite de alţi sclavi, aşa cum gustarea mîncărurilor revenea unor sclavi specializaţi, deosebiţi de cei răspunzători de curăţirea mesei.
Pe mine însă m-a amuzat teribil misiunea sclavului numit nomenclator:
„Alţi sclavi aveau sarcina de însoţi pe stăpîni cînd ieşeau pentru cumpărături sau alte treburi în oraş. Dacă făceau drumul pe jos, unii dintre ei mergeau înaintea lor (anteambulones) iar alţii, îi urmau (pedisequi, iar pentru stăpînă pedisequae); uneori mergea şi alături de ei un sclav care le spunea numele persoanelor întîlnite în cale (nomenclator); sclavele care formau suita stăpînei îi purtau sandalele, evantaiul şi umbrela.”
Pînă şi cînd mergea în oraş, în vizită, cetăţeanul roman beneficia de sclavi, împărţiţi pe misiuni precise:
„Cînd stăpînul era invitat seara la o masă în oraş, ducea cu el un sclav care stătea în permanenţă în picioare lîngă patul pe care acesta era aşezat la masă (servus a pedibus), îi scotea încălţămintea şi i-o ţinea în grijă, iar la urmă purta alimentele pe care stăpînul găsea cu cale să le ia şi să le ducă acasă. Alţi sclavi ieşeau înainte cînd se întorceau acasă tîrziu (adversitores), pentru a-i lumina calea cu torţe şi felinare. Dacă vreunul din stăpîni ieşea de acasă în lectică, intrau în funcţiune şase sau opt purtători (lecticarii) voinici şi frumoşi, aduşi de obicei din Siria sau Capadocia, îmbrăcaţi în haine strălucitoare; dat fiind că aproape fiecare membru major al familiei avea lectică proprie, numărul purtătorilor era şi el ridicat.”
În antichitatea romană, sclavul era considerat o maşinărie însufleţită. Tărăşenia cu sclavii distribuiţi pe îndatoriri cît mai specifice îmi atrage atenţia nu prin folosirea sclavilor, ci prin activităţile îndeplinite de sclavi în locul stăpînilor.
Mă întreb, evident, de ce era nevoie ca stăpînul, ieşit din casă să fie purtat într-o lectică de nişte sclavi.
Mă întreb retoric.
După ce-mi trece uimirea, mă gîndesc niţel şi conchid că uimirea mea e nejustificată.
La vremea respectivă cetăţeanul roman n-avea la dispoziţie maşină, motoretă, bicicletă sau brişcă, aşa cum se va întîmpla multă vreme după aia.
De aceea, apela la transportarea de către sclavi în loc să se transporte singur.
Să fie firea umană esenţialmente comodă?