Libere de constrîngerile impuse de ficţiune, amintirile lui Mihail Sadoveanu din Anii de ucenicie aduc un neaşteptat spor de informaţii în ce priveşte cunoaşterea de tip sadovenian. Prin aceasta, volumul Anii de ucenicie adîncește cele cuprinse în Baltagul, Morminte, Nopţile de Sânziene la capitolul – Modalități de investigare a realităţii. Vorbind de „tainele cunoaşterii vechi” scriitorul face următoarea remarcă surprinzătoare:
„Socotind că nici un adevăr nu poate sta mai presus decît o frumuseţă, şi iarăşi că pentru călăuzirea inimilor nu-i altă putere mai mare decît mitul şi datina”.
Şi mai departe, cîteva rînduri mai jos:
„Eu însă urmam a intra în tainele cunoaşterii vechi. Poate mai mult prin poezia şi pitorescul pe care-l cuprindeau”.
Misterioasa cunoaştere dovedită de eroina din Baltagul, Vitoria Lipan şi de localnicii din Nopţile de Sânziene se întemeiază pe comuniunea cu locurile. Din eterna repetare a aceloraşi fenomene se trage concluzia unei legităţi. Mihail Sadoveanu dă un exemplu:
„După vechi ştiinţe, dacă într-un an Sfîntul Neculai «nu-i podos» (adică dacă nu îngheţau apele la 6 Decembrie) atunci vremea aspră întîrzia pînă la Bobotează (6 ianuarie)”.
Vechea ştiinţă nu-i altceva decît un adevăr extras dintr-o repetabilitate. Dacă ani în şir, neîngheţarea apelor la 6 decembrie e urmată de un timp blînd pînă la 6 ianuarie, se trage o concluzie generală. Iată o veche ştiinţă, care se transmite pe cale orală, din generaţie în generaţie. O astfel de ştiinţă presupune, necesarmente, statornicia comunităţii. Numai o colectivitate rămasă în acelaşi loc secole în şir poate stabili legătura între anumite fenomene prin repetabilitate. În acelaşi timp, comuniunea cu locurile, despre care vorbeşte Lucian Blaga, dă posibilitatea cunoaşterii intuitive, poetice. Legătura cu lumea din jur, o legătură sufletească, face ca unele semne, imperceptibile străinilor, să fie receptate de către cei din locul respectiv.
Pe drumul către locul în care a fost ucis Nechifor, Vitoria Lipan îl întîlnește pe domnul David, un negustor de treabă, adept al raționamentului în cunoașterea lumii. Pentru a o convinge pe femeie că bărbatul său trăiește, contrar a ceea ce crede ea, domnul David își pune inteligența la treabă. Are loc următoarea scenă:
„Ascultă, nevastă, reluă negustorul zîmbind şi închizînd din ochiul drept. Cu ochiul deschis căta într-o parte şi arătătorul mînii drepte îl ținea înălțat spre ochiul închis. Ascultă. Dumneata nu te încurca cu asemenea gînduri. Bărbatul dumnitale nu-i mort nici pe cale, nici la Dorna.
Nevasta îşi înăbuşi un tipăt uşor de bucurie.
– Ştii dumneata asta ?
– Nu.Ea îşi plecă fruntea.
– Nu pot şti, căci n-am fost cu dînsul. Dar ca un om care stau şi judec, zic aşa, că toate cele de pe lumea asta au nume, glas și semn. Aicea, în stînga pe deal, se văd şapte case de bîrne, şindrilite şi acoperite de omăt. Şi prin şapte hogeaguri iese fum. Ele nu strigă, dar de spus spun ceva. Mai întîi spun un număr: şapte. Al doilea, spun că-i iarnă şi gospodarii stau la vetrele lor şi pregătesc mămăliga și topitura. Dacă dintr-un hogeag n-ar ieşi fum, înțelesul ar fi altul. Vra să zică toate pe lumea asta arată ceva. Ai auzit dumneata vreodată moarte de om să nu se afle, şi leş să nu iasă la lumină ? Se duc hultanii şi corbii ş-arată unde zace un trup lovit de bandiți. Apa îl dă la mal dacă-i înecat. Dacă-i într-o fîntînă vine vreme de secetă și fac picioarele semn celui care se uită într-însa. Dacă-i îngropat, se duce lupul și scurmă. Vra să zică toate vorbesc; aşa le-a rînduit Dumnezeu. Toate trec din gură în gură, ajung pînă unde trebuie și se află. Frații lui Nechifor Lipan, cum ai spus, au ajuns la Crîm. E ca și cum ar fi murit. A venit totuşi veste despre ei. De la soțul dumnitale n-a venit, pentru că el stă undeva şi ține taină. Dac-ar fi pierit, nu se putea ascunde. Eu ți-oi mai spune și alta. Dumneata trebuie să crezi că trăieşte, ca să ai putere să-l cauți.”
Vitoria Lipan nu crede o iotă din spusele negustorului. Nu pentru că l-ar ști șmecher, ci pentru că adevărul ei s-a obținut pe alte căi decît cele ale cunoașterii raționale:
„Femeia clătină din cap şi-şi strînse buzele, cu ușor dispreț.
– Dintre toate cîte-mi spui, domnu negustor, eu înțeleg că vrei aşa să mă mîngîi, ca un om cu inimă bună. Să știi dumneata că eu am pornit după semne și porunci. Mai ales dacă-i pierit cată să-l găsesc; căci, viu, se poate întoarce şi singur.
– Bine, zise negustorul şi tăcu, îndemnîndu-și caii cu iuşca.”
Nu cunoaşterea cauzală, nici cea mistică îi spun Vitoriei Lipan că Nechifor s-a prăpădit, ci „inima”, o voce interioară pe care o poate avea numai cineva legat sufleteşte de un altul. La rîndul lor, ţăranii din Nopţile de Sânziene au şi ei în raport cu Pădurea Borzei, acelaşi duşman. Ca şi Nechifor pentru Vitoria Lipan, pădurea e pentru ei un personaj sufletesc, o fiinţă apropiată. Inginerul Bernard e un străin în raport cu pădurea, de aceea nu o intuieşte. Localnicii sînt cu ea în relaţie osmotică. Astfel se desluşeşte tîlcul referirilor la frumos şi poezie din Anii de ucenicie. Cunoaşterea de tip Victoria Lipan stă în regim poetic, pentru că asemenea poeziei, ea se bazează pe legătura sufletească cu lumea.
Mihail Sadoveanu e convins că doar cu inima putem cunoaște de adevăratelea.