Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 168, anul II, marți, 12 ianuarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Ieri, ora 13 şi 15 minute, ora Washingtonului (20 şi 15 minute, ora Bucureştiului), 110 bombardiere americane, plecate din sudul Arabiei Saudite şi de pe portavionul Kitty Hawk din Golful Persic, au întreprins un raid aerian asupra bazelor de rachete şi radar irakiene amplasate la sud şi-n jur de paralela 32. Acţiunea de pedepsire urmează avertismentului dat lui Saddam Hussein pentru încălcarea Rezoluției 687. Potrivit acesteia, Irakul n-are voie să-şi amplaseze tehnică militară la sud de paralela 32. Sfidînd această Rezoluție, Saddam Hussein şi-a adus aici baterii de rachete care ameninţau avioanele americane de supraveghere. N-a fost singura sfidare adusă americanilor, Consiliului de Securitate, din partea lui Saddam Hussein în aceste zile. Graniţa cu Kuweitul a fost trecută de mai multe ori pentru a lua material irakian rămas acolo din timpul războiului. La Bagdad s-au dat publicităţii declarații ale unor oficialități irakiene, potrivit cărora Kuweitul aparţine Irakului.
La o privire superficială, poziția lui Saddam Hussein pare inexplicabilă. Nimic din realitatea ultimului timp în zonă nu justifică ieșirile liderului irakian. Nu cred că populaţia Bagdadului trăieşte mai bine sau mai rău acum din cauza interdicţiei de a se survola zona de securitate din sudul Irakului. Ca să nu mai spun că revendicarea Kuweitului nu-şi are nici un rost. Invadarea acestei ţări a fost condamnată, în 1990, de întreaga comunitate mondială. E greu de crezut că invazia din 1990 s-ar putea repeta acum. Privite astfel, mişcările lui Saddam Hussein par cele ale unui dictator absurd, aberant în capriciile sale, avid de glorie planetară cu orice preţ. În realitate, lucrurile stau altfel. Ieșirile liderului irakian sînt perfect explicabile. Saddam Hussein nu s-a resemnat o clipă cu rigorile drastice impuse de Consiliul de Securitate după războiul din Golf. Nu atît de dragul poporului irakian, cît de dragul orgoliului său bolnav. Considerîndu-se, ca orice dictator absolut, mult mai puternic decît e în realitate, stăpîn nu al unui popor, ci al întregii planete, el a înghiţit cu greu umilirea din partea Americii. De aceea, din 1991 şi pînă acum el a căutat prilejul pentru a se revanşa împotriva Americii. A îndeplinit toate condiţiile umilitoare. Căutînd însă, iar şi iar, prilejul de a pune la încercare fermitatea SUA.
Toate provocările de pînă acum, inclusiv şicanele făcute inspectorilor ONU, au fost tot atîtea încercări de a vedea pînă unde se poate merge cu îndrăzneala. De fiecare dată, replica americană a fost promptă. Pricepînd rapid, Saddam Hussein s-a potolit. Fără a renunța însă la aşteptarea unui nou prilej.
Mişcările din aceste zile îşi au explicaţia în credinţa lui că acest prilej s-a ivit. Zilele administraţiei Bush sînt pe sfîrşite. Administrația Clinton nu s-a instalat. Din punctul de vedere al puterii, America pare a fi acum un teritoriu al nimănui. Raţionamentul lui Saddam Hussein a fost simplu. Umilit de înfrîngerea zdrobitoare în alegeri, George Bush
n-are nici un chef să-şi risipească energia şi inteligenţa pentru o ţară care n-a ştiut să-l prețuiască. El ar putea primi provocarea irakiană cu o lehamite absolută, spunîndu-şi că asta o s-o rezolve Bill Clinton, dacă tot a învins în alegeri. Drept urmare, Saddam Hussein s-a gîndit că a sosit momentul să încerce ceva. Dacă americanii nu reacţionează, e un punct cîștigat. Plecînd de la moment, se pot dobîndi alte şi alte puncte. Şi cînd americanii se vor trezi, cînd administrația Clinton va prelua frîiele, va fi prea tîrziu.
Numai că raţionamentul lui Saddam Hussein s-a dovedit fals. El a plecat de la o totală necunoaştere a personalităţii lui George Bush. Preşedintele american nu e omul care să nu-şi îndeplinească mandatul pînă la capăt. El e conştient că aparține deja istoriei. În această calitate, el nu-și poate permite să-şi strice, în aceste ultime zile ale preşedinţiei, imaginea de om al marilor decizii. În plus, la americani există interese naționale dincolo de meschina bătălie pentru putere. Conştiinţa acestui interes a făcut ca preşedintele Bush să reacţioneze prompt, chiar dacă, din punctul de vedere al luptei pentru putere, gestul nu-i e de nici un folos. O lecție exemplară pentru politicienii români care, de dragul puterii, sînt în stare să sacrifice tot. Inclusiv interesele naţionale ale poporului român!