Să te ferească Dumnezeu de furia Poporului dezlănţuit! – spunea Conu Leonida al lui Caragiale.
Să te ferească Dumnezeu de bucuria poporului dezlănţuit! – spun eu.
Grăbindu-mă să adaug:
Pentru că bucuria poporului dezlănţuit e infinit mai periculoasă decît furia.
Furia poporului dezlănţuit ameninţă anumite persoane:
Cele antipatizate de Popor.
Bucuria poporului dezlănţuit ameninţă tot ce întîlneşte în cale:
Persoane necunoscute, persoane simpatizate sau chiar persoane iubite.
De furia poporului dezlănţuit poţi scăpa rupînd-o la fugă:
– fie că te ştii antipatizat;
– fie că dibui rapid (după ochii ieşiţi din orbite, după rînjetele fioroase, după parii ridicaţi deasupra capului) că furia te vizează pe tine.
Cum să s-o rupi însă la fugă cînd se năpustesc spre tine un val de cetăţeni care-ţi surîd cu tot ce au la dispoziţie şi şi-au desfăcut larg braţele pentru a te îmbrăţişa şi pupa?
Înfricoşătoarea bucurie a poporului dezlănţuit poate fi întîlnită în multe şi variate împrejurări:
De la anunţarea rezultatelor unui tur de scrutin pînă la victoria echipei favorite.
Unică prin dezastrele provocate rămîne însă bucuria poporului dezlănţuit cu ocazia Trecerii de la un an la altul.
De ce simte cu acest prilej Omul (cu o mare) nevoia să se bucure şi nu oricum, ci îmbătîndu-se ca porcul, hălăduind pe străzi prosteşte, răcnind din balcon pînă îi piere glasul, îmbrăţişîndu-se şi ţucîndu-se cu tot ce întîlneşte în cale, inclusiv cu stîlpii de iluminat? iată o întrebare căreia, din cîte am eu știință, nici un gînditor nu i-a dat răspunsul.
Şi nu i-a dat dintr-un simplu motiv:
Nu şi-a pus-o!
Şi nu şi-a pus-o, pentru că, de regulă, gînditorii habar n-au că e Noaptea trecerii dintre ani, cum proclamă pe toate televizoarele cetăţeni proaspăt bărbieriţi, deşi nu e dimineaţă, şi cetăţence fardate pînă şi pe călcîie. În noaptea respectivă, gînditorii îşi bat capul cu alte întrebări, mult mai serioase. Cum ar fi de exemplu: de ce e Omul muritor?
Eu însă nu sunt un gînditor.
Şi, drept urmare, an de an mi-am pus întrebarea:
De ce simte nevoia Omul să-şi exprime atît de primejdios bucuria că s-a făcut douăsprezece noaptea între 31 decembrie și 1 ianuarie?
Şi mi-am pus-o, pentru că, an de an, petrecînd în stradă Revelionul, a trebuit să fac faţă, în chip dramatic, bucuriei primejdioase a poporului dezlănţuit.
Date fiind incomensurabilele proporţii ale pericolului întruchipat de bucuria poporului că s-a dus un an tîmpit şi vine altul şi mai şi, după fiecare Revelion, mi-am trecut în caietul meu de date cruciale ale vieţii propoziția de destin:
Am mai supravieţuit unui Revelion!
Am supravieţuit Revelionului de la Roma, cînd era să fiu strivit de mulţimea care-şi exprima bucuria alergînd în sus şi-n jos fără rost pe străduţele strîmte.
Am supravieţuit şi Revelionului de la Barcelona, cînd era să fiu murat din cap pînă-n picioare de şuvoaiele de şampanie.
Am supravieţuit şi Revelionului de la Napoli, cînd, la întoarcerea la hotel, din Piaţă, a trebuit să traversez un adevărat cîmp de luptă creat de petardele şi artificiile aruncate în stradă de toţi cei ieşiţi prin balcoane.
Acum pot scrie:
Am supravieţuit şi Revelionului de la Palermo!
Şi asta numai şi numai pentru că îndelungata experienţă a confruntării cu bucuria poporului dezlănţuit m-a transformat într-un luptător capabil să facă faţă oricărui Revelion petrecut în stradă.
Dacă americanilor le va trece prin cap să înfiinţeze o unitate specială anti-Revelion, o unitate de luptători care să supravieţuiască şi unui miliard de oameni strînşi într-un loc pentru a-şi exprima bucuria c-a venit Anul Nou, nu încape discuţie că i-aş putea deveni membru de onoare.
M-am apucat de strâns informații
De cum am ajuns la Palermo, am început să strîng informaţii despre Revelionul din stradă. Cît de mare e piaţa unde va avea loc? Cît de strîmte sunt străzile care duc sau vin de acolo? Se dă sau nu cu petarde?
Am întrebat pe toţi cei întîlniţi în cale:
Pe recepţionerul de la hotel, pe şoferul de taxi, pe ghidul din călătoriile în Sicilia.
Informaţiile păreau liniştitoare.
Aşa cum spuneau toate afişele, Revelionul urma să se desfăşoare în Piaţa Teatrului Politeama, organizat de un post de radio local. Un spaţiu destul de mare. Nu era obiceiul să azvîrle cu petarde de la balcoane. Nu erau hoţi de buzunare, deoarece criminalitatea dezorganizată, zisă şi măruntă, e crunt reprimată de Mafia, care se ocupă, din cîte se ştie, cu crima organizată.
Un altul s-ar fi culcat pe o ureche.
Nu e cazul meu.
Supravieţuitor al atîtor revelioane, ştiam că nu trebuie să te bazezi pe informaţiile indirecte.
Baza oricărei supravieţuiri în confruntarea pe viaţă şi pe moarte cu bucuria poporului dezlănţuit o constituie informaţiile directe.
Drept pentru care mi-am consacrat zilele premergătoare Revelionului cercetării la faţa locului.
Și am constatat:
– Via Maqueda, care ducea de la hotelul meu la Piața Politeama, era îngustă. Da, dar din cîte aflasem, nu se putea arunca cu petarde de la balcoane, deoarece era o arteră principală.
– Din străzile laterale, în zilele premergătoare Revelionului, am văzut țîșnind puradei negricioși, cu petarde în mîni. Le aruncau în Via Maqueda, după care dispăreau. Ca niște partizani sovietici în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Nu constituiau însă un pericol în noapte de Revelion, pentru că:
– nu aruncau de sus, de la balcoane.
– copii fiind, în noaptea de Revelion, erau ținuți pe-acasă de părinți ca să petreacă împreună.
Un timp însemnat mi-a luat studierea Pieței.
Față de alte Piețe, din viața mea prezenta următoarele inconveniente:
– Avea un singur loc în care te puteai cocoţa:
Un chioşc de piatră, nu departe de scenă.
– duminică seara, în Piață se descărcau lăzi cu șampanie și se instalau tarabe pentru vînzarea de petarde, pocnitori, artificii.
– Stîlpii de iluminat n-aveau ieşinduri, de care să te poţi prinde.
La ultima vizită, cea de la 8 seara din noaptea Revelionului, m-am decis:
Mă voi cocoța pe zidul de un metru și ceva al chioșcului din mijlocul Pieței.
Cum m-am pregătit corespunzător
Ca la toate Revelioanele petrecute în stradă, am pornit spre Piață pe la 11 noaptea abia, dat fiind că mă interesa doar explozia de tîmpire colectivă de la Miezul Nopții.
M-am pregătit corespunzător:
Am luat șapca (pentru a face față șampaniei și chiar artificiilor). Am lăsat acasă ce se putea fura: banii, telefonul mobil. Mi-am luat pașaportul (în eventualitatea că voi muri strivit, să mă identifice Poliția). Am luat camera video. Fără ea n-avea nici un rost să merg.
Am ajuns în Piaţă fără prea mari probleme.
E drept, pe Via Maqueda, numeroși tineri se îndeletniceau aruncînd pe asfalt, din mers, ca semănătorii lui Alecsandri, petarde. Cîtă vreme ele nu veneau de sus, puteau fi evitate.
Balcoanele dau peste margini de petrecăreți. Suficient de beți ca să zbiere fără rost. Nu suficient de beți ca să arunce în stradă cu petarde.
La intrarea în Piață se distingeau două mașini ale Poliției. Un ageamiu într-ale Revelioanelor în Stradă ar fi răsuflat ușurat.
Slavă Domnului! și-ar fi spus el, Poliția e la fața locului.
Eu însă, om încărunțit într-ale Revelioanelor în stradă, știam că de la un moment dat bieții polițiști vor avea nevoie de tine, ca să-i aperi, în loc să te apere ei.
Făcîndu-mi loc prin mulțime, apelînd la coate (vorba nu era de nici un folos), m-am dus ață la chioșc, am urcat și, ajuns în margine, m-am pus pe așteptat. Toate locurile de pe zid erau ocupate de inși veniți înaintea mea. Eu însă știam din experiență că, în Noaptea de Revelion, cu excepția celor ca mine, veniți pentru a supraviețui cu orice preț Trecerii dintre ani toți cei cocoțați undeva sfîrșesc, la un moment dat, prin a se da jos. Important era să pun ochii de pe acum pe cei care urmau să-mi lase liber locul. Nu e o treabă ușoară. Cum să ghicești între inșii spînzurați de stîlpi pe cei care vor pleca la un moment dat? Ca să-ți îndeplinești obiectivul trebuia pătrundere psihologică, intuiție de membru al unui comando și, mai ales, noroc, mult noroc. Se impunea să dovedești însă și maximă iuțeală. Locul trebuia ocupat de îndată, fără ezitări, ca să nu ți-l ia altcineva.
Mi-am ales un loc ocupat de o tipă care vorbea la telefon. Fericirea de pe față spunea clar că are de gînd să coboare, invitată de jos de un amic.
Lîngă ea, și fără nici o legătură fizică sau sufletească, ședea un vlăjgan care trăgea dintr-o sticlă de șampanie, agitînd-o spre cei de jos. Și el avea să coboare. Îmi spuneam asta neliniștea care-l stăpînea. Era genul de om care nu-și găsește locul. Inclusiv locul de pe chioșc.
Așa cum m-am așteptat, juna a terminat de ciripit la telefon și a plecat.
Vlăjganul a zărit în mulțime niște inși care-i făceau semne. A coborît de îndată ca să-i țuce. Se înșelase. Nu erau niște amici. Nu lui îi făcuseră semne. Dezamăgit dar și pentru că nu-și găsea locul, s-a întors la locul de pe chioșc.
Era prea tîrziu.
Subsemnatul era deja sus.
Cu o mînă mă țineam de un stîlp.
Cu cealaltă filmam.
Potrivit Programului sprînzurat prin tot Palermo pe scenă se desfășura o faimoasă cîntăreața de pe plan local. De unde mă aflam, cocoțat pe cel mai înalt loc din Piață, vedeam o tipă în geacă de piele și pantaloni tot de piele, plimbîndu-se încolo și încoace, fără să stea o clipă locului, de parcă ar fi căutat pe scenă o gaură prin care să cadă și s-o rupă la fugă acasă, unde o așteptau musafirii.
De auzit nu auzeam nimic.
Lîngă chioșc, jos, se crease un soi de poligon de încercare a petardelor în vederea marelui Război de la Miezul Nopții. Toți cei de pe margine aruncau aici petardele, ca să vadă dacă explodează sau nu.
Nu era singurul loc unde se verifica puterea explozivă a petardelor.
Unul fusese improvizat pe o mare parte din strada care despărțea Piața în două.
Cei din Piață se jucau însă nu numai de-a aruncatul petardelor. Își găsiseră o ocupație și în feritul de petarde. Mulți treceau dinadins în fugă pe lîngă poligoane. Dacă scăpau neatinși, ajunși în cealaltă parte a Pieței, se aplaudau singuri.
Întreaga Piață a devenit o mare de umbrele
Teoretic, interpreta cînta pentru toți cei din Piață.
În realitate, cînta doar pentru cele cîtva sute de inși grămădiți lîngă scenă.
Restul se împărțeau în trei.
Cei care aruncau petarde.
Fericiți că le văd explodînd.
Cei care se fereau de petarde.
Fericiți că n-au fost atinși.
Cei care ducea mîinile la urechi țipînd a spaimă teatrală.
Toți mureau de fericire pentru că se aflau ca pe un cîmp de lupte.
Pe drum venind, am văzut că toţi îşi luaseră umbrelele. La Palermo, o ploaie într-o asemenea perioadă a anului e un eveniment senzaţional. Mai ceva decît un cap al Mafiei arestat fără să fie de acord ceilalţi membri ai Familiei.
Misterul s-a dezlegat cu zece minute înainte de miezul nopţii.
Întreaga Piaţă a devenit o mare de umbrele!
Toată lumea şi-a desfăcut umbrelele şi le-a ridicat deasupra capului.
Ca să se apere de ploaia de şampanie!
Pe chioșc nu și-a desfăcut nimeni umbrela.
Eroare fatală!
Doi dintre cei cocoțați pe zid, au început să-i stropească pe cei din jur.
Fericit că am scăpat fără să fiu atins de vreo petardă, fără să fiu strivit de vreo horă, fără să fiu luat în braţe de nişte necunoscuţi şi fără să fiu murat de şampania cu care toată lumea stropea pe toată lumea, am coborît din punctul strategic.
Încercarea, marea încercare abia acum mă aştepta!
Spaţiul în care explodau petardele se extinsese de jur împrejurul chioşcului.
Şedeam cu toţii în chioşc, rupţi de restul lumii, ca locuitorii unei cetăţi asediate.
Am stat aşa vreun sfert de oră.
Pînă cînd cineva, luîndu-şi inima în dinţi, a rupt-o la fugă, în zig – zag, şi cu haina în cap, printre exploziile care nu mai conteneau.
Am făcut şi eu la fel.
Fericit, într-un fel, că experienţa mea de supravieţuitor al Revelionului din stradă se mai îmbogăţise cu un mijloc pe care nu-l ştiusem:
Cum să treci viu şi nevătămat printr-un lanţ de explozii.