Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 193, anul II, joi, 12 februarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Excelentul publicist Radu Cosaşu comentează în ultimul număr al săptămînalului Dilema, la rubrica sa „Din vieaţa unui extremist de centru“, telefoanele date de telespectatori Evenimentului zilei după difuzarea la TV a filmului Mărturisirea. Analizînd reacţiile provocate de pelicula respectivă, dl Radu Cosaşu găseşte motive de întristare. Cu excepţia uneia, toate opiniile telespectatorilor exprimă mînia impinsă pe culmi nebănuite. Nu numai filmul e acuzat, ci şi cei care l-au dat pe post. De aici pînă la a cere pedepsirea celor ce-au programat pelicula nu mai e decît un pas. În spatele acestor opinii, dl. Radu Cosaşu surprinde intoleranţa fanatică. O mentalitate, spune domnia-sa, tipic comunistă. În numele ei, în comunism au fost interzise cărţi şi filme, s-au intentat procese publice unor autori, s-au publicat scrisori de indignare „ale oamenilor muncii“. Pentru că în comunism şi-a spus cuvîntul mentalitatea potrivit căreia un lucru cu care nu eşti de acord, un lucru care te contrazice trebuie musai să dispară de pe faţa pămîntului. Pe dl Radu Cosaşu îl ştiu democrat pînă în măduva oaselor. Din această perspectivă, domnia-sa consideră că reacțiile telespectatorilor la difuzarea filmului Mărturisirea sînt tipic comuniste. Ura anticomunistă e la fel de comunistă ca şi ura anticapitalistă, conchide domnia-sa.
Sînt de acord cu excelenta radiografie făcută de dl Radu Cosaşu intoleranţei comuniste. Dialogul, respectul pentru opiniile adverse aparţin fundamental democrației. Numai dictatura, dictatura de orice fel, se întemeiază pe excludere. Democraţia presupune acceptarea din start a pluralismului. De idei, de partide politice, de opţiuni. Nu sînt însă de acord cu explicaţia pe care o dă dl Radu Cosaşu reacțiilor provocate în rîndul telespectatorilor de filmul Mărturisirea. După opinia mea, la baza lor nu stă, cum spune dl Radu Cosașu, „comunista ură anticomunistă“. A susține o asemenea ipoteză înseamnă a da un prea mare credit opțiunii politice a oamenilor simpli. Înseamnă a crede că, spre deosebire de comunism, anticomunismul, ca poziţie politică, a devenit un mod de a fi în România de azi. După opinia mea, opţiunile politice nu sînt la ora actuală atît de pătimaşe cum am putea crede la o primă vedere. Românii nu sînt fanatici ai ideilor. Un Robespierre e greu de găsit în spaţiul românesc. Ideile sînt privite aici nu fără o anume detaşare. Nu fanatismul anticomunist explică reacţiile telespectatorilor la filmul Mărturisirea, ci o trăsătură a spiritului românesc. O trăsătură surprinsă magistral de către Caragiale. Din cîte ne amintim cu toții, personajele lui Caragiale sînt „oameni care știu tot“. Proza şi teatrul marelui satiric nu ne oferă nici un personaj dispus să-i asculte pe ceilalți. Toţi sînt obsedați să-şi spună părerea. Părerea lor politică, filosofică, estetică. În nici o clipă personajele lui Caragiale nu se îndoiesc de părerile lor. Ele sînt convinse că ştiu tot, că nu mai e nevoie să înveţe, că nu mai e nevoie să afle şi părerea altora. Conul Leonida debitează prostii fără să se întrebe un moment dacă nu cumva ceea ce spune el e greşit. E drept, consoarta sa, coana Efimiţa, nu-l contrazice. Dacă ar face-o, dacă ea ar avea, la rîndu-i, păreri politice şi filosofice, mai mult ca sigur conul Leonida ar reacţiona violent. Pentru că personajul îşi face un suprem orgoliu din a ști tot. Această trăsătură de caracter defineşte opiniile telespectatorilor la filmul Mărturisirea. Ea poate fi întîlnită peste tot. La mitinguri, unde simpla contrazicere a celor din jur riscă să-ți aducă linşajul. Ea poate fi întîlnită, de asemenea, la anchetele realizate pe stradă de către Televiziune. În cadrul acestora, am văzut puțini cetățeni care, întrebați asupra unei chestiuni politice, să răspundă că nu ştiu. Mai toţi ştiu totul. Un aer de siguranță absolută bîntuie şi în scrisorile pe care le primim la redacție. În ce priveşte politica, n-am dat peste nici un expeditor care, mărturisind că nu ştie, să ne întrebe ceva. Toți țin neapărat să-şi spună părerea lor. Pentru că ei ştiu tot.
Această înspăimîntătoare certitudine e unul din lucrurile care defineşte imensa majoritate a oamenilor simpli de la noi. Ea a făcut posibilă umilirea intelectualilor în perioada comunistă. Pentru că principala victimă a lui „știe tot“ e intelectualul, specialistul care poate spune, în deplină cunoştinţă de imensitatea domeniului său : eu ştiu că nu ştiu nimic!
