Revista Magazin din ianuarie – martie 1990, cît am colaborat eu la ea ca autor de tablete cu valoare de proză, nu e trecută în nici o Istorie a presei postdecembriste. N-o consemnează nici măcar monumentala lucrare a lui Ion Hangiu, Presa românească de la începuturi pînă în prezent. Dicționar cronologic, 1790-2007, vol. IV, 1989-2007, recunoscută pentru acribia sa.
Motivul neglijării trebuie căutat în profilul revistei.
Înainte de decembrie 1989, Magazin avea, sub numele de pe prima pagină, precizarea:
Revistă săptămînală editată de Frontul Democrației și Unității Socialiste.
Frontul Democrației și Unității Socialiste a fost înființat în 1975 de Nicolae Ceaușescu, pentru a da alegerilor parlamentare o aparență democratică. FDUS s-a vrut un soi de Coaliție largă, în genul celor făurite de PCR imediat după 23 august 1944, pentru a contracara acuzațiile din Vest că România e sub dictatura PCR:
Frontul Național Democratic (FND), Blocul Partidelor Democratice (BND).
Ca și acestea, FDUS era o Coaliție de organizații de masă și obștești condusă de PCR. Deși aceste organizații erau sub puterea PCR, totuși ele prezentau în alegeri, prin FDUS, candidați proprii, ca și cum aceștia n-ar fi aparținut PCR.La alegerile pentru MAN se prezenta FDUS și nu PCR.
Constituția din 1965 preciza prin articolul 25:
„Dreptul de a depune candidaturi aparține Frontului Democrației și Unității Socialiste, cel mai larg organism politic permanent, revoluționar, democratic, cu caracter reprezentativ, care constituie cadrul organizatoric de unire, sub conducerea Partidului Comunist Român, a forțelor politice și sociale ale națiunii noastre socialiste, a tuturor organizațiilor de masă și obștești, pentru participarea întregului popor la înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului, la conducerea tuturor domeniilor de activitate”.
Magazin – o publicație rentabilă înainte de 1989
Ca și PCR, ca și UTC, ca și UASCR, FDUS avea publicațiile sale. Revista Magazin era una dintre ele. Principala publicație era cotidianul România liberă. Redactorul șef al României libere era și redactor șef al revistei Magazin. Revista era condusă direct de un redactor șef adjunct al ziarului, desemnat însă de a se ocupa în exclusivitate de săptămînal.
Deși toate publicațiile care apăreau în RSR aveau obligația de a fi instrumente de propagandă ale PCR și, în ultimul deceniu al regimului Ceaușescu, de a-l oglindi doar pe Nicolae Ceaușescu, totuși, o anume diferențiere putea fi observată în funcție de editor. Presa subvenționată de UTC trebuia să reflecte preocupările UTC și mai ales ceea ce Nicolae Ceaușescu impunea ca problematică a tineretului. Concomitent, gradul de libertate profesională se deosebea de la un editor la altul. Publicațiile UASCR, adresîndu-se studenților, categorie profesională care, din 1968 începînd, dădea emoții regimului, beneficiau de o marjă de libertate profesională mai mare decît cele ale PCR, în frunte cu Scînteia. Publicațiile FDUS – România liberă și Magazin – acordau mult mai mult spațiu altor domenii decît cel al politicii revoluționare.
Magazin era o publicație de mare tiraj, una dintre puținele publicații rentabile înainte de 1989. Aceasta deoarece, excepție făcînd primele trei pagini, Magazin cultiva un melanj de sfaturi practice, mai ales medicale, horoscop, jocuri, umor, articole știință popularizată, cele mai multe, copiate pur și simplu din revistele occidentale de popularizare a științe.
Era vorba, într-un cuvînt, de o publicație ușoară, de consum, nu degeaba denumite Magazin. Tirajul imens își avea explicația în șansa românilor de a citi și altceva decît Cuvîntările lui Nicolae Ceaușescu. Acest Ce dracu dăm de citit? era o întrebare ridicată în chip automat la ședințele de redacție de la Scînteia tineretului cînd eram informați că vor veni mai multe pagini cu și despre Ceaușescu. Pe măsură ce regimul Ceaușescu înainta în rutină, spațiul destinat lui De citit se micșora pe zi ce trece. Abia dacă reușeam să păstrăm, la Scînteia tineretului, cronica sportivă a lui Horia Alexandrescu, cea mai citită rubrică din ziar, inclusiv de către noi, redactorii. Mult timp cea mai căutată rubrică din Scînteia a fost Fapt divers. Ziarul a pierdut mulți cititori în clipa cînd, la indicații venite de Sus, rubrica a fost desființată pe motiv că nu era suficient de revoluționară.
Prima pagină a revistei Magazin era rezervată vieții și activității lui Nicolae Ceaușescu. Numărul de sîmbătă, 16 decembrie 1989, ultimul făcut sub Ceaușism, se prezintă cu o casetă dominată de poza unui prezidiu în care Nicolae Ceaușescu prezintă un Raport. Titlul materialului, nesemnat:
Exigențe actuale ale întregii vieți economico-sociale. Calitate, eficiență, dezvoltare intensivă.
Paginile 2-3 sînt rezervate tot propagandei de partid și de stat.
Pe cele două pagini, sub titlul tiribombastic, Hotărîrile Marelui Forum al Comuniștilor – vast și mobilizator program de activitate pentru întregul popor, se întind două materiale dedicate științei în variantă propagandistică:
Un imperativ major pentru dezvoltarea intensivă a economiei naționale: Reducerea consumurilor energetice și materiale și Știința agricolă – implicată activ în valorificarea superioară a pămîntului.
Redactor șef al săptămînalului, ca redactor șef adjunct al ziarului, a fost înainte de 1989 Alex Ștefănescu.
Alex Ștefănescu a plecat de la SLAST în 1983 la România liberă condusă de Octavian Paler. Locul lui Octavian Paler l-a luat, în 1983, Maria Costache. Maria Costache e o activistă PCR de treabă, dar fricoasă. Deși venită după Octavian Paler, ea nu schimbă conținutul ziarului în direcția propagandei revoluționare. Ajunge redactor șef la România liberă din funcția de redactor șef al revistei Femeia, pe care o conduce din 1965. La ora numirii e membru supleant al CC al PCR. În 1984 devine membru plin al CC al PCR. Sub conducerea Mariei Costache Alex Ștefănescu devine redactor șef al revistei Magazin.
„Magazin” aparține acum Poporului!
Ca toate publicațiile oficiale, Magazin se transformă spectaculos după 22 decembrie 1989. Numărul din 16 decembrie 1989 îl avea pe copertă pe Nicolae Ceaușescu. Numărul următor, cel de sîmbătă, 23 decembrie 1989, are pe copertă – se putea altfel – Revoluția din decembrie 1989. Publicația nu mai e Revista săptămînală editată de Frontul Democrației și Unității Socialiste, ci Săptămînal de cultură și știință al Poporului. Pînă la numărul anterior era editată de FDUS. Acum e editată de Popor. Pagina întîi, dominată de două fotografii folosite de mai toată presa, vor să surprindă entuziasmul popular din 22 decembrie 1989, sub genericul Trăiască Libertatea! În stînga, editorialul, semnat de Manole Auneanu, se intitulează Decembrie. În inima și conștiința românească. Alex Ștefănescu publică sub titlul Însemnări din freamătul Revoluției un soi de jurnal al său din ziua de 22 decembrie 1989. Mărturisirea felului în care au trăit 22 decembrie e pentru toți ziariștii din fosta presă de partid și de stat o preocupare de prim ordin.
Mai mult sau mai puțin sub semnul mărturiilor personale stau paginile 2, 3, 4, 5, dedicate Marii schimbări. Titlurile sînt semnificative pentru ceea ce s-ar numi Reflectarea lirico-entuziastă a Revoluției în presa imediat postdecembristă:
File din Marea Revoltă; Doar cu o seară înainte; Tancurile și manifestanții; Sîntem liberi; Cea mai crudă noapte; Prima zi de adevăr; Uniți vom învinge!; Clipa în care se zămislește noua Istorie; Oamenii-robot sub semnul libertății; Un tînăr mărturisește; În casa tiranului.
Pe pagina trei, sus, e reprodus Comunicatul către Țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale.
Pe locul în care se publicau înainte de 22 decembrie 1989 Comunicatele Comitetului Politic Executiv al C. C. al PCR.
Articolele și fotografiile nu ies din reflectarea clișeu a Evenimentelor din decembrie 1989.
Primul număr după 22 decembrie 1989 apare sîmbătă, 23 decembrie 1989.
Timpul prea scurt (s-a făcut numărul în grabă, în după amiaza lui 22 decembrie 1989) explică aerul vizibil de improvizație.
Despre un veritabil număr postdecembrist putem vorbi abia o dată cu cel din 30 decembrie 1989.
Frontispiciul ne anunță că săptămînalul nu mai aparține Poporului. Magazin e acum Săptămînal cultural-științific independent.
Pe prima pagină, se publică articolul Adeziune – Program, un soi de program de muncă și viață al publicației. După anunțul că membrii redacției își exprimă Adeziunea la Platforma Program a Comitetului Frontului Salvării Naționale, vin cunoscutele angajamente ale fostei prese de partid și de stat năpîrlite peste noapte. Potrivit textului tot ceea ce n-au făcut pînă acum (pentru că n-au fost lăsați) vor face redactorii de acum încolo.
Adeziunea – Program se înscrie perfect în seria de programe clișeu lansate de fostele publicații comuniste după 22 decembrie 1989. Schema caragialeană Ieri, Întunericul, Azi, Lumina stă deasupra întregului text ca Duhul Sfînt deasupra apelor.
Adevăratul Program, a cărui aplicare dă originalitate săptămînalului Magazin în primele luni ale lui 1990, rămîne textul lui Alex Ștefănescu din 30 decembrie 1989, Redăm cititorilor primele pagini ale revistei. Ales prin vot al redactorilor redactor șef al publicației, desprinse deja din structura ziarului România liberă, Alex Ștefănescu începe prin a dezvălui cititorilor o realitate cu care se confrunta Magazin înainte de Prăbușirea lui Ceaușescu. Prin profil, revista nu putea fi dedicată în întregime propagandei de partid și de stat. Magazin sacrifica politizării primele pagini ale unui număr. De aici un fapt dezvăluit de Alex Ștefănescu în premieră:
„Noi, realizatorii revistei «Magazin» știam cu toții (și sufeream pentru aceasta) că nimeni nu citea primele pagini ale publicației. Între aceste pagini și cele care urmau era o permanentă luptă, ca între deșert și pămîntul fertil. Deșertul încerca permanent să se extindă, iar noi ne străduiam să-i oprim expansiunea. Mereu veneau «indicații» să «angajăm» mai mult revista și mereu găseam resurse de diplomație ca să nu o politizăm prea mult. Adeseori inseram chiar în primele pagini, sub titluri convenționale, articole deosebit de interesante despre știința românească, peste care însă, din nefericire, cititorii «săreau» nebănuindu-le conținutul. Ajunseseră să facă alergie la orice formulă propagandistică și nu mai aveau răbdare să descopere nervul viu din texte aparent moarte.
De acum înainte, redăm cititorilor primele pagini ale revistei.”
Finele lui decembrie 1989 și începutul lui 1990 sînt pentru fosta presă comunistă vremea schimbării ostentative prin schimbarea titlului.
Spirit independent în materie de presă (lucrase cu mine la SLAST), Alex Ștefănescu refuză să facă din Magazin, Magazinul Liber sau Magazinul Nou. El anunță că numele nu se schimbă. Se schimbă însă conținutul:
„Numele publicației noastre, «Magazin», este îndrăgit de publicul larg și de aceea nu îl schimbăm, dar vom schimba conținutul ei, în primul rînd prin recuperarea primelor pagini și prin transformarea lor într-un ecran al vieții cultural-științifice din România. Îi vom vedea pe acest ecran pe adevărații noștri oameni de cultură și știință, pronunțîndu-se asupra unor probleme importante ale reconstrucției materiale și spirituale, ale reintegrării – cu specificul nostru românesc inconfundabil – în civilizația europeană. Nu ne va mai opri nimeni să le publicăm fotografiile, să le facem cunoscute meritele și, mai ales, să le reproducem integral opiniile, care constituie o excepțională resursă de sugestii competente pentru tot ce se întreprinde și se realizează în țară.”
Alex Ștefănescu – putem spune asta – devine șef veritabil după 22 decembrie 1989. Programul anunțat de el evită clișeele vremii respective. Printre acestea se număra și denunțarea activității anterioare a redacției. Subtil, Alex Ștefănescu se păstrează însă și-n acest caz în hotarele limbajului profesional:
„Redactorii noștri, care își foloseau pînă acum doar o infimă parte din capacitatea lor profesională, vor putea, la rîndul lor, să și-o pună în valoare integral. Printr-un concurs fericit de împrejurări avem în redacție publiciști remarcabili, scriitori cunoscuți și oameni de știință care știu bine și să scrie. Ei vor putea să facă o revistă «Magazin» așa cum și-o dorește publicul și așa cum și-o visau ei înșiși. De altfel, în mod sistematic ne vom ține la curent cu preferințele cititorilor, reglîndu-ne activitatea după fluctuațiile așteptărilor lor, după sugestiile pe care ni le vor face. Va fi un dialog. Un dialog care, ca pretutindeni în țară, va înlocui monologul.”
Încercarea eroică a lui Alex Ștefănescu
Cu valoare de Program al publicației, articolul ne previne asupra încercării lui Alex Ștefănescu de a ridica săptămînalul deasupra talciocului gazetăresc specific publicațiilor de tip Magazin. Numărul din 6 ianuarie 1990 lansează rubricile Literatură și Muzică. La prima, Alex Ștefănescu publică în serial Amintiri despre literatura de azi. La Muzică, un redactorse ocupă de Biografia unui cîntec: «Deșteaptă-te române».
Publicația are și o Cronică a televiziunii, ținute de neobositul George Stanca. În numărul din 27 ianuarie 1990 cronicarul ne surprinde plăcut cu titlul Peroriștii prin care ia peste picior beția de vorbe de la TVR.
Sub semnul acestui efort, de a plasa revista în presa social-culturală, am fost invitat să țin rubrica de tablete Cu stiloul prin București.
Nu lipsesc din noul conținut articolele despre Evenimentele din decembrie 1989. Ele nu depășesc însă lirismul lăcrimos de la vremea respectivă (Cu lacrimi în ochi și în suflet, Aripi sub gloanțe, Am fost în ploaia de gloanțe). Ca toate publicațiile imediat postdecembriste, Magazin se năpustește asupra regimului Ceaușescu pentru a-l arăta cu degetul acuzator:
Cu ce se ocupa în realitate «savanta»?; Ceaușescu știa că va avea loc Cutremurul din 4 martie 1977; ADI, Polimerii și fața «științifică» a imposturii; De ce ura Ceaușescu tehnica de calcul?
Revista se ocupă mai departe în cea mai mare parte a ei de conținutul care o făcuse celebră și îi adusese tirajul de 400.000 de exemplare.
Din nefericire, experimentul lui Alex Ștefănescu nu dă semne de succes. Mai întîi, pentru că revista intră în concurență cu o mulțime de alte publicații, ivite în primele luni ale lui 1990, care cultivau social-culturalul de actualităte și articolele de atitudine politică. Apoi – mult mai important – cititorii Magazin-ului, rămași aceeași după 22 decembrie 1989, dau semne de nemulțumire față de micșorarea spațiului tipic unei publicații Magazin. Probabil că asta se reflectă nu numai în scrisori și telefoane de la cititori, dar și în tiraj. Expresia îngrijorărilor din redacție față de pierderea de cititori e dată de inițiativa din numărul din 27 ianuarie 1990. Ea e anunțată pe prima pagină:
„Stimați cititori,
În prezent, puteți veni cu adevărat în sprijinul preocupării noastre de a face o revistă care să răspundă în cel mai înalt grad așteptărilor dumneavoastră trimițînd neîntîrziat pe adresa redacției răspunsuri sincere la sondajul de opinie publică în pagina a 10-a a acestui număr.
Vă mulțumim!”
Publicat în pagina 10, Sondajul de opinie poartă titlul Cum vi se pare că este și cum ați vrea să fie revista «Magazin»?
Nu știu concluziile trase de Alex Ștefănescu din rezultatele acestui sondaj de opinie, pentru că el pleacă de la Magazin.
În numărul din 10 martie 1990 redactorul șef își ia rămas bun de la cititori. Se mută la România literară. Prilej de a ne oferi cîteva amănunte despre Magazin:
„Rămas bun
Am lucrat timp de trei ani ca redactor șef adjunct al revistei «Magazin». Iar la începutul lui 1990 membrii redacției m-au desemnat, prin vot secret, redactor șef. Și iată că acum mă despart de această redacție cu oameni minunați, care mi-au arătat atît de multă încredere și dragoste. Mă despart și de cei aproape două milioane de cititori ai revistei, unii dintre ei abonați neîntrerupt la «Magazin» de peste trei decenii. Nu-mi vine ușor; cu toate că fac acest pas din proprie inițiativă, pentru a mă conforma principiului «omul potrivit la locul potrivit» (sînt critic literar și mă transfer la «România literară»).”
Cu acest număr încetează și colaborarea mea la Magazin. Ultima tabletă, Coastă de miel, apăruse anterior, în numărul din 3 martie 1990.
Nu mi-e clar dacă am încetat colaborarea pentru c-a plecat Alex Ștefănescu sau pentru că urma să preiau Zig-Zag Magazin.
Magazin s-a întors după aceea la conținutul care o făcuse faimoasă. O publicație ușurică, destinată celor care nu voiau să-și bată capul.
Prin ce rămîne Magazin în Istoria Presei
Prin numerele din ianuarie, februarie și prima parte a lui martie 1990, revista rămîne în Istoria presei.
Din următoarele motive:
- E o publicație condusă de Alex Ștefănescu, unul dintre cei mai mari critici și istorici literari ai României postbelice.
- A publicat articole de istorie literară ale lui Alex Ștefănescu, tabletele mele și cronicile unui poet de talent precum George Stanca.
- A fost o încercare de a schimba din mers conținutul unei publicații care-și datora tirajul profilului de pînă atunci.
- A evitat cu brio căderea în clișeele cumplite ale presei de la vremea respectivă.
Publicația n-a cultivat articolul social-politic dedicat actualității. Deși redactor șef, Alex Ștefănescu n-a preluat comentariul politic al revistei.
Din colecția primelor luni ale lui 1990, am reținut însă pentru o eventuală antologie a textelor de referință din presa postdecembristă tableta lui Alex Ștefănescu din 6 ianuarie 1990, intitulată Întoarcerea fiecăruia la uneltele sale.
Dincolo de talentul de publicist, nu pot să nu remarc acuitatea demersului său într-o lume în care mai toți făceau politică. Regăsesc în text nota de esență a publicistului Alex Ștefănescu:
Bunul simț de pic Nae Ionescu:
„La televizor a apărut, printre alții, un student care ținea într-o mînă un stilou și un pix, iar în cealaltă un glonț. El a ridicat deasupra capului stilul și pixul și a spus apăsat: «Acestea sînt armele noastre». Apoi, arătînd și glonțul a adăugat: «Nu acestea». Iată cum înțelepciunea izvorăște din același suflet tînăr din care s-a ivit și eroismul!
Revoluția din decembrie a fost grandioasă și dramatică, reușind să impună definitiv în conștiința lumii ideea că românii, așa răbdători cum par, sînt de fapt, atunci cînd împrejurările o cer, oameni de un curaj extraordinar. Iar fervoarea cu care este regîndită în momentul de față organizarea societății dovedește că după aproape jumătate de secol de paralizie a vieții politice românii nu și-a pierdut aptitudinea de militanți – de adevărați militanți – în probleme de interes public.
Trebuie înțeles însă, de către toată lumea, că în prezent prima urgență o constituie întoarcerea fiecăruia la uneltele sale. Minerul trebuie să scoată cărbuni, scriitorul să scrie, țăranul să-și hrănească vitele, elevul să învețe, medicul să îngrijească bolnavi. În marea lor majoritate, oamenii așa au făcut, revenind la locurile lor de muncă. Dar mai există încă destui cetățeni care nu au depășit starea de febrilitate generată de revoluție și continuă să practice o agitație sterilă. Ei nu-și mai îndeplinesc obligațiile profesionale, angajîndu-se în disputa fără sfîrșit, adeseori chiar în timpul programului de lucru, și înțelegînd în mod greșit libertatea ca pe o insubordonare față de organizatorii procesului muncii. Nu așa se servește revoluția! Nu așa se valorifică marile posibilități pe care revoluția le-a deschis!
În fond, nu munca în sine era ceea ce ne indigna în timpul regimului dictatorial dinaintea revoluției. Nemulțumirea noastră avea ca obiect faptul că trebuia de multe ori să muncești în mod absurd, că nu era respectată competența profesională, că se tindea spre o uniformizare forțată a valorilor, prin provocarea sistematică a mediocrității. Mai exact spus se indigna profund faptul că nu eram lăsați să muncim, așa cum am fi putut. Acum se tinde spre o organizare a societății care să valorifice cel mai mult din experiența, pregătirea, talentul fiecăruia dintre noi. În concluzie, în perioada care urmează se va munci mai mult decît înainte de revoluție. Se va munci cu pasiune, cu bucurie, cu dragoste, dar se va munci mai mult.
De aceea este bine și imperios necesar ca fiecare să se întoarcă la uneltele sale. Aceasta nu înseamnă nici pe departe o renunțare la preocupările de ordin politic. Însă aceste preocupări trebuie să aibă ca acoperire în aur, în toate domeniile, lucrul bine făcut. Totodată, trebuie înțeles că procesul muncii nu se poate desfășura haotic, că este nevoie, așa cum a fost nevoie de-a lungul întregii istorii, de oameni care să-l coordoneze, și că acești oameni trebuie luați în seamă. Se renunță la o disciplină a muncii rigidă – la acest autoritarism caricatural care salva pînă nu demult numai aparențele –, dar nu se poate renunța la adevărata disciplină a muncii, care înseamnă organizare inteligentă, rațională, eficientă. După ce lucrurile se vor așeza, după ce societatea românească își va cristaliza noua structură, va veni vremea cînd fiecare dintre noi va avea drept legitimație munca sa. Va veni vremea cînd vom fi priviți în ochi și întrebați: «Tu ce ai făcut în perioada aceasta?» și va trebui să avem ce arăta.”