Realitatea dă buzna în casa ficțiunii

WC în tufișuri

Trenul navetă n-are WC. De fapt, are, dar a fost interzis de Oficiul de Protecție a Consumatorului, pentru că nu i se închidea ușa după plecarea garniturii din gară. Potrivit Procesului-verbal de constatare, călătorul dinăuntru se stresa la gîndul că, dintr-o clipă
într-alta, cineva putea deschide ușa spunînd:

— Pardon!

Asta – susțineau inspectorii OPC – afecta cu precădere Treaba Mare la bărbați și Treaba Mică la femei. Trenul a continuat să funcționeze. La învoială cu mecanicul, garnitura se oprește în plin cîmp din oră-n oră, pentru ca distinșii călători să coboare și să-și facă nevoile în tufișuri. Timp de staționare:

Un sfert de oră, nu mai mult.

Pentru o mai mare siguranță, la finele timpului de WC, mecanicul trage de sirenă de două ori și jumătate.

Bînd lapte la Lacto-bar

Lacto-barul din colț.

O încăpere umedă și dezolantă, cu motorul frigiderului pornind din cînd în cînd, ca și cum și-ar aminti că a fost pus acolo ca să huruie și nu ca să-l admirăm noi, consumatorii.

Dau gata o sticlă de lapte bătut.

— Toată?! – se miră, omenește, vînzătoarea, o fată uscățivă, căreia i se văd claviculele ascuțite sub halatul prea larg, stînd pe ea ca pe un pom.

Gros, laptele se desprinde cu greu de pe fund. Răstorn din cînd în cînd sticla cu gura-n jos, după ce am astupat-o în prealabil cu po­dul palmei. La capătul mai multor operațiuni de acest fel sînt plin de lapte pe mîini ca un asasin de sîngele celui prost înjunghiat.

Beau direct din sticlă și privesc aiurea pe fereastră.

La un moment dat, de pe trotuar se uită înăuntru, cu mîna streașină la ochi, o femeie purtînd în loc de batic o căciulă de tanchist.

Cum nu intră, nici acum nu pot spune de ce s-a oprit. Să vadă dacă nu cumva e vorba de o Mercerie? Sau pentru că pornise în căutarea cuiva, o vecină pe care a pierdut-o pe drum?

Sîntem aproape de ora închiderii.

Moșmondind prin încăpere, vînzătoarea îmi aruncă priviri furișe. Vrea probabil să intre în vorbă.

Îi e și ei urît!

Mă fac că n-o observ.

Intră un cetățean care întreabă de cașcaval Dalia.

Vînzătoarea îi răspunde cu o privire uluită.

Parcă insul s-ar fi interesat de un focos nuclear.

Dînd cu ochii de mine, cetățeanul simte nevoia să fie glumeț.

Vrea să știe dacă am de gînd să beau toată sticla.

Găsesc prilejul să schimb cu juna o privire plină de tîlc.

După care, însuflețit de succesul acestui moment de comunicare publică întîmplătoare, ies, dînd un Bună ziua! sonor.

Filmare în plin centru

În centrul Marelui Oraș, lîngă hotelul Athénée Palace, se deslușește un tămbălău aflat abia la început.

Se filmează.

Toți cei care se plimbă pe Bulevard simt nevoia să se abată pe aici. În jurul locului de filmare s-a strîns o grămadă de lume.

Un polițist nervos, cu șapca dată pe ceafă, caută să facă față noii situații.

Are de partea lui, singur-singurel, țignalul.

Pe ambele trotuare, numeroși gură-cască. Unii au venit ca să-și mănînce cornetul cu semințe. Ca urmare, o bună parte din trotuar, spatele cîtorva trecători și vitrina atelierului de Încălțăminte au căpătat o culoare alb-pestriță. Alții continuă să muște ca dintr-un măr din înghețata la pachet, pe care tocmai a scos-o, cu mîna, dintr-o ladă ruginită, un brunet cu părul dat cu briantină. Înghețata amintește prin gust și tărie de o bucată de săpun de rufe. Ca să muști din ea, trebuie să desfaci hîrtia în care e împachetată.

În urma cumpărătorilor se întinde o dîră de hîrtii poleite.

Le ridică și le linge un cerșetor cu priviri viclene.

În mijlocul străzii, se agită echipa de filmare.

Scena e simplă.

Eroina principală – voalată, palidă, conform rolului – ajunge cu mașina la hotel. Fiind vorba de un hotel de lux, de cum se oprește mașina, spre portieră ar trebui să țîșnească portarul, înveșmîntat din cap pînă-n picioare într-o hlamidă roșie. Așa scrie în scenariu. Ca orice operă de ficțiune, scenariul se supune vieții. Regizorul a văzut în scena asta și altceva decît o banală descindere dintr-un automobil. Eroina, o doamnă din lumea înaltă – fină, delicată, pu­dică – vine la hotel cu gîndul să comită un adulter. Fiind vorba de o premieră în viața ei de femeie măritată (își respectă și-și iubește bărbatul, un conte cu bărbuță, care nu apare în film!), momentul coborîrii din mașină e unul de răscruce.

Mai ales că ea habar n-are că va ceda tipului, deși, între noi fie vorba, ar trebui să-i treacă asta prin cap, odată ce se îndreaptă că­tre o cameră de hotel și nu către un birou de Taxe și Impozite.

În aceste condiții, scena coborîrii are semnificații mult mai adinci decît s-ar părea la prima vedere. De aceea – zice regi­zorul –, ea trebuie lucrată pînă la cel mai mic amănunt.

În film, mașina vine de la domiciliul eroinei, o vilă din Cotroceni. Aici, în realitate, vine doar de la colțul străzii. E o limuzină inter­belică, scoasă de prin nu știu ce muzeu. Șoferul, un tînăr actor, tremură de emoție. E la prima apariție pe ecran. În film, el are de făcut doar atît:

Să stea țeapăn la volan, mai întîi, apoi, în secvența a doua, să deschidă portiera mașinii, ca să coboare în chip gingaș, ținîndu-și fusta cu mîna și zicînd Mersi, eroina peliculei.

Un rol pe care orice șofer bucureștean l-ar fi dus la capăt cu succes.

Regizorul declara recent, într-un interviu TV, că filmul e altce­va decît transcrierea realității.

Prin adîncimile sale, scena descinderii din limuzină cere neapărat un actor deosebit. De aceea, pentru rolul de șofer s-a dat un concurs de o exigență sălbatică, la care cei 100 de candidați – unii actori celebri – au fost puși să recite din lirica universală dedicată mersului cu automobilul și să arate juriului cum se schimbă uleiul de vară cu cel de iarnă.

Prin fața hotelului se plimbă o prostituată, mișcînd din șolduri în chip ostentativ. E tot o debutantă, gata-gata să vomite de trac și de țigările fumate pînă acum. De atîta făcut pe prostituata, o dor șoldurile la încheieturi. La filmări iau parte și oameni simpli, atunci racolați, care trebuie să treacă de pe un trotuar pe altul, ca într-o zi de lucru obișnuită, cît timp eroina coboară din mașină.

Regizorul e nemulțumit.

Deși eroina s-a dat jos de vreo zece ori pînă acum, secvența se mai trage o dată.

Poate, în sfîrșit, semnificațiile profunde ale coborârii, vizate de regizor, se vor realiza.

La un semn, figuranții se pun în mișcare browniană.

Ajunsă pe celălalt trotuar, o tipă grasă, într-o rochie înflorată și cu ciorapii stînd să-i cadă, o rupe la fugă înapoi, să prindă și a doua tură de trecere. De emoție, pulpele i s-au făcut ca de găină fiartă. Doi îndrăgostiți se strâng unul într-altul și se extaziază re­ciproc, să vadă milioanele de spectatori cît de mult se iubesc.

Trece și o gospodină uscățivă, palidă de îndîrjire, pentru că polițistul nu voia s-o lase să treacă. Auzi! – bombăne ea, călcînd soldățește –, lumea moare de foame și lor le arde de filmare! Și ochiul aparatului se umple de două picioare jegoase, peste care bate ritmic o plasă cu ceapă.

Realitatea dă buzna în casa ficțiunii.

Autobuz aglomerat

În stație, la ora intrării în schimbul doi. Trec una după alta două mașini ticsite. Ultima are ușile blocate cu drugi de fier.

Striviți de geamul murdar al ușii, călătorii mă privesc cu invidie.

Eu stau pe trotuar, în aerul pur al verii, în timp ce ei trebuie să se miroasă reciproc! Eu însă nu merit să fiu invidiat.

Pentru că și eu voi fi ca ei peste puțin timp.

Îmi iau inima în dinți și mă urc în a treia mașină, împingînd din răsputeri cu umărul pe cei dinaintea mea. Îmi dau o mînă de ajutor cei din urmă, care, la rîndu-le, mă împing cît pot de tare, tot cu umărul.

Rămîn în spatele autobuzului, într-un grup de tinere textiliste de la APACA. Sacoșa unui cetățean neras îmi lovește dureros glez­na stîngă la opririle și pornirile bruște de la stopuri. Ca să scap de ea, caut să-mi fac loc, mișcîndu-mă încolo și-ncoace. Operațiune grea, aproape imposibilă, pentru că fetele m-au prins cu trupurile lor vînjoase, fierbinți sub rochiile subțiri de vară, ca într-o capcană de carne vie.

— Domnule! – zice o textilistă din spatele meu, căreia nu-i văd fața –, nu mai dați din fund! Țin post și mă tulbură.

Parchetarul falit

Gheorghe Harțuchi s-a stabilit în sat nu de mult.

A cumpărat casa lui Vasile Chetroiu, mort în urma unui infarct provocat de o partidă de șah în care el juca cu albele. Copiii lui Vasile Chetroiu se stabiliseră mai de mult la București. Băiatul – Neluțu – fusese activist de partid la un sector și se reprofilase după Revoluție pe organizarea de mese romantice pentru bogă­ții amorezați de
top-modele. Fata, Catrina – filatoare fruntașă la APACA –, vindea săpun ieftin, pe sub mînă, în jurul Magazinului Unirea. N-aveau cum să se mute în sat. Și nici nu găsiseră pe cineva care să stea în casa acum pustie.

Satul era plin de astfel de case.

Bătrînii mureau, iar copiii n-aveau nici un chef să stea în ele, dat fiind că-n sat nu era internet prin cablu.

Îi dădură casa aproape pe gratis lui Gheorghe Harțuchi. Acesta hotărîse se plece din satul vecin, unde se născuse, în semn de pro­test față de fraudarea alegerilor locale, la care el candidase pentru un post de consilier. Înainte de a se muta, Gheorghe Harțuchi își vîndu casa și grădina unui om de afaceri de la București. Acesta voia să ridice în loc un Castel din turtă dulce pentru fetița sa, care nu se născuse încă. Afaceristul citise undeva că mulți copii se întorc în burta mamei și nu mai vor să iasă de acolo nici morți dacă văd că afară nu-i așteaptă ceva plăcut. Ca să nu i se întîmple și lui un astfel de pocinog, intenționa să-i arate fetiței Castelul cu mult înainte ca pe nevastă-sa
s-o apuce durerile facerii. Cu ba­nii rămași după cumpărarea casei lui Vasile Chetroiu, Gheorghe Harțuchi își luă un pui de jaguar chior, o pendulă fără limbă și o combină audio-video la mîna a doua, fără să știe că avea stricat butonul de start și, prin urmare, pornea numai dacă răcneai la ea, avînd mare grijă însă la despărțirea în silabe.

Nevestei, care nu lucra nicăieri, de cînd se desființase atelierul de coșuri de nuiele din lunca rîului, îi luă o strecurătoare, un capot înflorat și o limbă de pantofi, deși ea n-avea nevoie de așa ceva, dat fiind că umbla desculță.

Restul banilor îi vîrî la un fond de întrajutorare și, evident, îi pierdu.

Semnă și el tot felul de memorii către Guvern și Președinție și participă chiar la mai multe mitinguri din Piața Prefecturii. La un moment dat, nu se mai duse. La întoarcere, trebuia să vină pe jos cale de 20 de kilometri. Nu voia să-l ia nimeni în mașină.

Unii, pentru că simpatizau cu partidul de guvernămînt.

Alții, cei mai mulți, pentru că Gheorghe Harțuchi nu încăpea în cabină cu pancarta uriașă pe care scrisese, cu bidineaua, versurile compuse de el însuși:

Sînteți cu toții niște hoți!

M-ați lăsat fără chiloți!

Acum moare de foame.

Totuși, de dimineață pînă seara stă pe prispă și ascultă Imnul de Stat de pe un CD primit pe gratis la mitinguri, declarînd în gura mare, să-l audă cei care trec pe drum, că era mult mai bine pe vremea lui Ceaușescu.

De pe vremuri

Pe peretele de la șosea al căminului cultural Ogorul nou flu­tură, în vîntul subversiv al toamnei, colțul unui afiș îngălbenit de vreme:

Un muncitor solid, cu maxilare tari, în stare să reteze pe loc o bucată de sîrmă ghimpată, duce pe umărul său zdravăn un steag uriaș, ale cărui falduri ating marginile zdrențuite ale hîrtiei.

Poartă o salopetă albastră, cu mînecile suflecate, și e urmat îndeaproape de un tînăr ars de soare, cu ilic înflorat, care nu știe ce să facă cu mîinile sale noduroase.

Pe la picioarele lor uriașe – ale celor ce stăpînesc acum fabrica și ogorul – se tîrăsc, spre zorii împurpurați de soarele roșu, congestionat ca un ins care stă să plesnească de cîtă bere a băut, zeci de tractoare IAR, dînd harnice din roțile lor butucănoase.

Ins beat

Lucrînd în schimbul de după-amiază, Didi Cristea, zilier pe un șantier de construcții, se îmbătă la restaurantul Rapid, unde intrase de pe la 11 ca să ia ceva în gură înainte de a merge la lucru.

După o oră de stat, reuși să se facă pulbere grație unui litru de țuică băut cu degetarul și, aprins la față de entuziasm, se apucă să cînte (bătînd ritmul cu pumnul) Cînd nu sînt beat, sînt foarte inteligent! și să trimită bezele unui grup de inspectori financi­ari posomoriți, aflați în local, desigur, în afara orelor de program. Apoi, se întristă brusc și începu să plîngă. Ștergîndu-și lacrimile cu mîneca, achită nota, nimeri ușa și, cu chiu-cu vai, trecu Marele Bulevard printr-un loc nemarcat, mustrînd cu degetul mașinile care nu-i acordau prioritate.

Era atît de beat și, mai ales, atît de abătut, încît pe șantier nu mai putu face nimic:

Tremura, scăpa pe jos tot ce lua în mînă și de fiecare dată se așeza în fund lîngă obiectul căzut și-l jeluia îndelung.

Șeful de echipă îl trimise acasă.

Nu atît pentru că i se făcu milă de el, cît mai ales pentru că reprezenta un adevărat pericol prin starea în care se afla. Melancolia lui era contagioasă. Deja, cîtorva din jur li se înmuiaseră mișcă­rile și dădeau semne clare că se stăpînesc cu greu să nu se pună pe bocit.

Puși de șeful de echipă, doi ucenici îl urcară în tramvai cu mare grijă, de parcă s-ar fi temut să nu-1 spargă, și-l așezară pe unul dintre scaunele rezervate mamelor cu copii în brațe. Roșu la față, cu gesturi fleșcăite, Didi Cristea vru să-i pupe, apoi, cînd tramvaiul porni, prinse să zbiere Hai Rapid! bătînd cu mîinile în spătarul scaunului din față, ca într-o tobă. Curînd, adormi, sforăind ușor, cu capul pe spate. În stația Floricica se trezi brusc, tocmai cînd tramvaiul, plescăind din ușile cauciucate, dădea să pornească.

— Stai un pic! – răcni el, ca înjunghiat.

Vatmanul îi deschise ușa și el se trezi, deodată, în stația pustie.

Era miezul nopții.

Nimerit în singurătatea asta, Didi Cristea crezu că s-a rătăcit. Mai încolo, la cîțiva metri de capătul străzii, o pisică mare, leneșă, trecea strada agale, fără să se uite în jur. Un fior de vînt întoarse pe dos frunzele unui plop, și un răpăit scurt umplu piața. Avîntul dintîi se sleise și, pe deasupra, îi mai era și frig. Amărît, străbătu piața pînă pe trotuarul celălalt, sparse una dintre ferestrele cofe­tăriei Crizantema și se culcă sub tejghea, între două lăzi cu bom­boane fondante. Echipajul Poliției, alarmat de spargerea produsă la Cofetărie, îl găsi dormind cu genunchii la gură și trăgîndu-și mereu picioarele sub el, într-o încercare mereu ratată de a-și în­călzi gleznele.

Trezit, Didi Cristea făcu mare scandal, invocînd dreptul omului de a dormi unde are el chef.

După unele ezitări, polițiștii îl lăsară în pace.

Nu-și aminteau de existența unui asemenea drept.

Dar nici nu erau siguri că el n-ar exista!