Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 152, anul I, marți, 22 decembrie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
În regimul despre care se spune că i-a pus capăt Revoluția din decembrie exista regula ca marile solemnități să beneficieze de cuvîntul unor reprezentanți ai diferitelor clase și categorii sociale. Așa se făcea că la tribună se perindau, în costumele de specialitate – cămeșoaie țărănească, veston proletcultist, ochelari de intelectual devotat poporului – ceea ce responsabilii cu organizatoricul doreau a trece drept țărani, muncitori, intelectuali. Toți acești reprezentativi dădeau citire, cu sudorile de rigoare, unor texte fabricate de alții, texte care țineau să respecte, asemenea unor partituri mediocre, specificul de limbaj al clasei sau categoriei sociale respective. Preluînd această nobilă tradiție și ducînd-o pe noi culmi, Frontul Democrat al Salvării Naționale a desemnat drept cuvîntător al său la Ședința solemnă a Parlamentului, dedicată Revoluției din decembrie, pe un ales al poporului care, în viziunea mai-marilor partidului, întrunea din plin exigențele reprezentativității. Judecînd după dosarul de cadre, acesta nu putea fi altul decît senatorul Ion Marcu. Spre deosebire de toți colegii săi de partid, respectivul domn reunea în personalitatea sa două aspecte care trebuiau neapărat prezente, în opinia liderilor F.D.S.N., la Ședința solemnă dedicată Revoluției din decembrie. E muncitor (F.D.S.N. e un partid care se vrea al oamenilor muncii de la orașe și sate) și e participant la evenimentele de la Timișoara. Luîndu-și rolul în serios (cel de muncitor-revoluționar), dl Ion Marcu a purces la treabă. Rezultatul hărniciei sale a fost de-a dreptul catastrofal. El a reușit să compromită deopotrivă pe muncitorii adevărați și pe revoluționarii adevărați de la Timișoara. El ne-a demonstrat că obiceiul de a desemna cuvîntători reprezentativi după criteriile dosarului de cadre naște monștri nu numai în comunism, dar și în democrație.
Dl senator Ion Marcu nu mai e de mult muncitor. Fost electrician la U.M. Timișoara, după Revoluție, domnia sa s-a lăsat de meserie pentru a se avînta pe teritoriul, mult mai rentabil, al politicii. După trei ani de activitate fesenisto-fedesenistă, nu cred că mai știe a deosebi o sîrmă de o bucată de lemn. Cu toate acestea, domnia-sa s-a străduit din răsputeri să vorbească în numele muncitorimii române. „Ion Marcu este și va rămîne pumnul muncitoresc de care are nevoie și Parlamentul României“ – a declarat domnia sa la un moment dat. Privindu-l, cu greu m-am stăpînit să nu izbucnesc în rîs. Înzestrat cu o evidentă țăcălie, dl Ion Marcu pare mai degrabă violonist decît muncitor. Te aștepți de la domnia sa mai degrabă să-ți cînte lăutărește la ureche, decît să dea cu pumnul în Parlamentul României! E muncitorul român atît de îngîmfat, proletcultist ca dl Ion Marcu? Domnul senator a rămas celebru pentru că la un moment dat a zis: „Mesele mă vrea“, confundînd masele cu obiectul pe care mînca. E muncitorul român atît de analfabet? E muncitorul român atît de lipsit de simțul ridicolului încît să apeleze la expresii caragialicești în bombasticismul lor: „care făceau să lăcrimeze și pietrele caldarîmului“, „cel care plînge cu lacrima suferinței“? Hotărît, nu! Muncitorul român nu e așa. El nu se regăsește în interpretarea grosolană a senatorului Ion Marcu. Dl Ion Marcu nu mai e revoluționar timișorean de mult. A fost cîndva. Acum e un membru P.R.M. pitit în rîndurile F.D.S.N. Cuvîntarea domniei sale a fost, de la un capăt la altul, un atac naționalist-comunist la adresa Revoluției, a opoziției democratice, a intelectualității, a spiritului european. Poate susține un adevărat revoluționar timișorean că în decembrie 1989 organele de represiune n-au tras în demonstranți, pentru că „românii nu trag în români“? Poate să acuze un adevărat revoluționar timișorean de lașitate pe cei care au făcut ani grei în închisorile comuniste? Poate vorbi un adevărat revoluționar din Timișoara în limbajul bolșevic al dlui Ion Marcu? Hotărît, nu! Adevăratul revoluționar timișorean nu e acesta. El nu se regăsește o clipă în stupefianta apariție la tribuna Parlamentului a senatorului fedesenist.
E greu de descifrat ce a urmărit, în ultimă instanță, F.D.S.N. prin desemnarea drept reprezentant al său a dlui Ion Marcu. Ceilalți vorbitori la Ședința solemnă s-au înscris perfect în exigențele climatului de reconciliere națională care trebuia să domine aniversarea Revoluției din decembrie. Indiferent de scopurile propuse, prin discursul dlui Ion Marcu, F.D.S.N. a reușit un lucru: să compromită atît muncitorimea română, cît și spiritul revoluționar al Timișoarei.
