Debutul meu ca ziarist pur și simplu, ca autor de articole, a avut loc în ediția din 13 decembrie 1967, an XII, nr. 42, al Vieții studențești.
Un tînăr ziarist talentat, Mihai Cistelican, și-a găsit o preocupare în studierea primilor mei ani de gazetar.
Grație muncii sale, mi-am putut forma și eu o imagine despre debutul meu în presă.
În decembrie 1967 eram în anul doi la Facultatea de Filosofie de la Cluj. Așa cum am mărturisit în multe interviuri, la vremea respectivă sufeream de obsesia notorietății date de apariția semnăturii în presă. Așa se explică faptul că nu în Viața studențească mi-a apărut întîia oară în viață semnătura, ci în revista Rebus. Revista cu pricina publica și rebusuri trimise de cititori. Am făcut și eu unul. Cum l-am trimis, nu-mi mai amintesc. Îmi amintesc doar că, într-o zi, deschizînd Rebus, revista pe care o cumpăram, deoarece îmi plăceau cuvintele încrucișate, am dat peste Rebusul trimis de mine, sub care scria Ion Cristoiu, elev Panciu.
Nu țin minte în ce condiții am trimis textul la Viața studențească. Dacă mă gîndesc bine cred că l-am dus mai întîi la subredacția Vieții studențești din Cluj, care-și avea sediul la Casa de Cultură a Studenților. Revista avea subredacții puternice în marile Centre universitare Cluj, Timișoara, Iași. Subredacțiile beneficiau de sediu (un birou între birourile Consiliului UASC pe Centru Universitar, și el o instituție oficială) și de un șef de subredacție plătit. La vremea cînd eu intrasem în anul doi de facultate șeful subredacției era Grigore Zanc, student în ultimul an la Filosofie. Sînt sigur că l-am abordat la facultate pentru a vedea cum aș putea scrie la Viața studențească. În interviul acordat lui Marius Tucă pentru Jurnalul național, în 24 noiembrie 2008, la împlinirea vîrstei de 60 de ani, am recunoscut, fără ipocrizie că mă rodea ambiția de a-mi apărea numele, ambiție născută din fascinația exercitată asupra mea de marii creatori citiți încă de la vîrsta de cinci ani:
„De unde obsesia asta, a marelui scriitor?
Iniţial, nu a fost o obsesie de mare scriitor, ci obsesia de a-mi apărea numele undeva. În liceu am fost fericit cînd mi-a apărut numele în revista Rebus. Eu aşa am debutat, în Rebus. Erau nişte «prostioare» în Rebus, desenai un măr şi o pară şi din ele ieşea un cuvînt. Şi a scris acolo: «Ion Cristoiu, elev Panciu». Atunci a apărut numele meu pe ceva tipărit. A fost o obsesie a notorietății, a notorietății pe care ţi-o dă scrisul, iar după asta a venit, pe măsură ce am consumat diferite etape, o permanentă autonemulţumire. În facultate la Cluj știam de un post de radio al complexului studenţesc; cînd îi ascultam pe unii de-acolo vorbind, cum sînt acum moderatorii, îmi ziceam: «Dom’le, s-ajung eu să vorbesc la radio ăla…». Am ajuns la radio şi am ajuns şi directorul radioului. Apoi mi-am dat seama că ninge la fel, că frunzele sînt la fel şi că nu eşti mult mai fericit decît erai înainte. După asta, citeam Viaţa studenţească, şi era acolo subredacţia Vieţii Studenţeşti. Ei bine, am ajuns şi acolo, am ajuns subredactorul Vieţii Studenţeşti, cu jumătate de salariu, am ajuns şi redactor-şef. Pe urmă, mi-am zis: «Hai s-ajung şi la televiziune!…». Am ajuns şi la televiziune şi sînt la fel de posomorît ca pe vremea cînd mă duceam cu vaca. Poate că şi de-asta îmi propun. Pentru că dacă îţi propui să ajungi şef de stat e un ideal realizabil. Dacă îţi propui să ajungi un mare scriitor e un ideal, pentru că nu vei şti niciodată, după cum spuneai, dacă ajungi un mare scriitor.”
Grație și imboldului dat de tînărul Mihai Cistelican, am găsit în Viața studențească textul debutului meu în presă. Înființată de Niculae Stoian, rubrica purta titlul Jurnal. Sub semnul ei se publicau texte vecine cu proza sau, mă rog, mai degrabă aparținînd publicisticii. Îl redau mai jos nu doar pentru că e o contribuție a mea la o posibilă Istorie a presei românești, dar și pentru că anunță direcția unui scris de o viață. După ce-am devenit membru al subredacției Vieții studențești și apoi ca redactor, am făcut și gazetărie de teren. Forța mi-a fost dată însă de depășirea, prin talent și cultură, a condiției ziaristului de teren. După ce-am devenit redactor șef-adjunct la Viața studențească și Amfiteatru, am scris doar în postura de eseist, de critic și istoric literar. La Scînteia tineretului, am fost redactor șef adjunct pe domenii vecine cu cultura: reportaj, interviu, redactor șef al săptămînalului Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului. Mutat apoi la Revista Teatrul, ca redactor șef, am făcut cronica dramatică.
Iată textul de debut:
„1 NOIEMBRIE 196…
Plouă mărunt. Nu știu de ce, dar sufletul meu e un adevărat reumatic la vreme rea. Mă enervează orice nimic și melodia cea mai leșinoasă mă face sentimental. Plec la cursuri, dar nu am nici un chef să mai ascult două ore picotind de somn.
Diseară o voi întîlni pe L., care în ultimul timp începe să-mi umple tot mai mult gîndurile, deși spun la toți că nu mă interesează cîtuși de puțin și că prietenia cu ea este o pură formă de a evita plcitiseala. Realitatea este că n-o iubesc, de asta sînt sigur și afectiv și rațional.
Nu-mi dă destul atenție și asta îmi răscolește orgoliul.
Trebuie s-o fac să-mi acorde mai multă atenție!Dar nu știu, nu găsesc nici o soluție, deși acord acestui lucru trei sferturi din preocupările mele.
10 NOIEMBRIE 196…
Îl întîlnesc pe Z… E tot atît de orgolios ca și mine și discuția cu el nu-mi face plăcere. Spunem numai minciuni. Simțim amîndoi că dacă am aborda probleme mai profunde nu ne-am înțelege, ne-am contrazice și acesta ar fi un nou prilej de enervare.
16 NOIEMBRIE 196…
Discutam astăzi cu un coleg. Spunea că sentimentalismul e desuet și că secolul aparține lucidității. Nu l-am contrazis, pentru că simt și eu că este așa. De aceea sînt dublat și, dacă sînt considerat un om vesel, în adîncul sufletului rămîn un sentimental.
Totuși, nu sînt întrutotul de acord cu colegul meu. Am fost într-o seară la un film cu o cunoscută și mi s-a părut ca o culme a ridicolului să te emoționezi în fața unei melodrame prost jucate. Sentimentalism înseamnă emoție în fața marilor probleme ale existenței, urlet față de scurgerea timpului și de micimea omului în univers. Dar e caraghios să plîngi cînd eroul principal își cere iertare, cu o artificialitate zgomotoasă, iubitei.
20 NOIEMBRIE 196…
Am trecut astăzi pe lîngă un grup de studente, și vorbeau într-un mod vulgar, încît îmi era mie rușine ca bărbat. M-am cutremurat la gîndul că una din ele mi-ar putea fi prietenă. Se spune că trăim în epoca betonului și a oțelului, dar atributul feminității rămîne tot marmura. Omul caută întotdeauna ceea ce-i lipsește și principalul lucru pe care-l găsește la o femeie este gingășia. Frumusețea trebuie să fie feminină și dacă m-aș îndrăgosti cu adevărat aș face-o pentru gesturile gingașe ale unei femei.
23 NOIEMBRIE 196…
Lăsînd la o parte pe critici, aș spune că arta se trăiește și nu se judecă. Ne întrebăm deseori de ce filmele sînt judecate atît de contradictoriu de către oameni. Pentru că ele se trăiesc afectiv; or asta presupune o stare de-a mea: veselă, tristă, ironică. Am fost astăzi la un film cu Luis de Funés. Eram melancolic și dacă altădată rîdeam zgomotos la gagurile lui, acum ele nu mi-au trezit decît un zîmbet. Sînt sigur că dacă aș fi văzut un film trist, l-aș fi trăit cu adevărat.
28 NOIEMBRIE 196….
Am vizitat galeriile de artă cu un prieten. Am răsfoit apoi cartea expoziției și ne-am distrat ca la o oră de satiră și umor. E de rîs sau poate de plîns să vezi cum încearcă cei care au trecut pe aici să rămînă în atenția posterității prin aprecieri banale sau chiar cu greșeli de ortografie.
1 DECEMBRIE 196…
Interesant cum depind judecățile de valoare de interesele omului! Am fost aseară la dans; mi-a plăcut!
Mi-amintesc că eram un adversar înverșunat al shake-ului. Îl consideram irațional, prostesc. Și aceasta pentru că nu-l cunoșteam și căutam să arăt că nu din ignoranță, ci din voință nu frecventam dansurile.”
Nu-mi pot da seama acum, după mai mult de 50 de ani, cît era realitate și cîtă născocire scriitoricească în acest text. Sînt sigur că L. nu exista în realitate. Și pe vremea aceea, păstram discreție absolută în privința vieții mele sentimentale.
Realizez însă că eram sub influența lui Camile Petrescu:
Orgoliul, femeia văzută ca fragilă, luciditatea.
Judecat chiar de mine azi, cu privirea obiectivă, de istoric al presei, textul dezvăluie o determinantă a personalității mele:
Tot ce întîlnesc în cale, tot ce mi se întîmplă, tot ce citesc sau vizionez, devine pe loc materie de extras gînduri.
Niculae Stoian mă compara cu o autobetonieră:
În timp ce se deplasează, autobetoniera produce beton, învîrtindu-se mereu.
Comentariile mele politice sînt produse după această formulă din 1967:
Un fapt politic, o declarație, o informație despre care citesc sau despre care aud ceva la radio dă naștere pe loc unui gînd.
Îl consemnez imediat în carnețel urmînd să-l dezvolt mai tîrziu cînd mă apuc de scris.
Ca și Liviu Rebreanu, cea mai mare dificultate rămîne pentru mine să mă așez la masa de scris și să găsesc primele cuvinte ale textului.
Altfel spus, să intru în stare.
Dacă nu fac asta, îmi va fi greu, seara, să găsesc primele cuvinte ale textului.