Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 140, anul I, joi, 3 decembrie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Mă număr printre jurnaliștii care au răspuns de fiecare dată cînd dl Ion Iliescu a convocat presa la Cotroceni. Nu pentru că aș fi un admirator al domniei-sale și – în consecință – m-aș da de ceasul morții să nu scap cumva prilejul de a-i sorbi cuvintele, ci pentru că mă obligă la asta statutul de jurnalist. Că vrem sau nu, dl Ion Iliescu e șeful statului. Și, în aceste condiții, ceea ce declară domnia sa din cînd în cînd trebuie cunoscut la fața locului de către comentatorul politic și adus la cunoștința cititorilor, indiferent dacă aceștia sînt sau nu simpatizanți ai dlui Ion Iliescu. Am ținut să fac această precizare pentru jurnaliștii a căror stea călăuzitoare e domnul președinte. Plecînd de la unele nuanțări din editorialele publicate de mine în ultimul timp, unii și-au exprimat părerea că m-am înscris, subit și fără motiv, în corul celor care deschid și închid gura după semnele dirijorului de la Cotroceni. Acești jurnaliști iubitori de Ion Iliescu pot fi liniștiți. N-am de gînd să le iau pîinea de la gură devenind un cîntăreț al vieții și activității prezidențiale. Cea mai bună dovadă în acest sens e faptul că președinția a găsit de cuviință să nu mă invite la recepția dată la Cotroceni în cinstea zilei de 1 Decembrie. Gestul nu mi-a provocat insomnii. E dreptul dlui Ion Iliescu să-și invite în casa de la Cotroceni doar pe cei considerați a-i fi amici.
Urmărind prestația jurnaliștilor străini la conferințele de presă de la Cotroceni, mi-am dat seama că aceștia pot fi înscriși oricînd în ceea ce dl Ion Iliescu a denumit cîndva o anumită parte a presei. Întrebările lor au fost totdeauna lipsite de menajamente față de domnul președinte. Între jurnaliștii străini am remarcat însă o excepție: dl Milan Petrovici, de la Borba, cotidian care apare la Belgrad. În toate intervențiile sale, domnul corespondent sîrb s-a remarcat printr-o amabilitate vecină cu prietenia față de dl Ion Iliescu. Deseori, în tonul și conținutul întrebărilor sale am ghicit o dulceață mult mai pronunțată decît cea pusă în evidență de jurnaliștii de la Dimineața. La ultima conferință de presă am avut însă surpriza să constat o schimbare de atitudine. Dl Milan Petrovici n-a mai manifestat duioșia dinainte. Mai mult, intervenția domniei-sale a semănat cu o luare din scurt a dlui Ion Iliescu. Astfel, referindu-se la unele gesturi din ultimul timp ale României (întărirea supravegherii embargoului, participarea la Conferința de la Istanbul), jurnalistul sîrb a lăsat să se înțeleagă că România riscă să cadă în capcana unor jocuri periculoase pe plan balcanic. La vremea conferinței de presă de acum o săptămînă, deși m-a surprins, n-am scris despre această schimbare de ton a dlui Milan Petrovici. Mi-am dat seama, totuși, că domnul corespondent de la Belgrad nu face altceva decît să exprime conștiincios poziția țării sale, Serbia, față de România. Amabilitatea anterioară trăda credința Belgradului că are în țara noastră dacă nu un prieten, măcar un aliat. Schimbarea de ton trădează o modificare în atitudinea liderilor politici de la Belgrad. E vorba de o iritare crescîndă față de decizia României de a îndeplini cu maximă rigoare măsurile de control pentru aplicarea blocadei decise de Consiliul de Securitate împotriva Iugoslaviei. Această nervozitate e confirmată spectaculos de gesturile făcute de Belgrad în aceste zile: închiderea ecluzei în partea sîrbească de la Porțile de Fier, sechestrarea unei nave românești. Dl Ion Iliescu și-a început răspunsul printr-o frază jucăușă: „Asta-i soarta României, soarta fuse cruntă“.Aceasta a făcut ca jurnaliștilor să le scape gravitatea celor spuse după aceea de către domnul președinte. Și anume că, dată fiind situația noastră geostrategică, nu-i deloc ușor să ne strecurăm printre interesele marilor puteri. Într-adevăr, noi n-avem nimic de împărțit cu sîrbii. Sîntem poate singura țară din jur care n-are nici măcar o sămînță de conflict cu Belgradul. Nu vrem să luăm din țara vecină nici o halcă. Nu folosim pretextul minorității române din Serbia pentru a ne amesteca în treburile ei interne. Sîntem însă membri ai O.N.U. Și dacă acest for suprem al comunității mondiale a decis un embargou împotriva Serbiei, noi nu ne putem permite să ne opunem. Nu ne putem permite nici măcar să-l încălcăm pe ascuns. Acest lucru explică măsurile luate de noi pe Dunăre și nu intenţia de a intra într-un posibil joc balcanic. Prietenii noștri sîrbi trebuie să știe asta. Și de aceea nu trebuie să se supere pe noi. Mai ales că supărarea nu le ajută la nimic.
