Norocul ajută pe cei îndrăzneţi. Vechiul adagio poate fi pus motto la volumul Panorama presei româneşti contemporane. Articole-program de ziare şi reviste (22 decembrie 1989 – decembrie 2005), iscălit de profesorul Ion Hangiu.
Profesorul Ion Hangiu e un bătrîn lup de mare al expediţiilor în trecutul presei româneşti. În 1968, domnia sa tipărea antologia în două volume, Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948). Un deceniu mai târziu, bibliotecile se îmbogăţeau cu o nouă lucrare monumentală: Dicţionarul presei literare româneşti. Autor: Ion Hangiu. Cum în 1987 cenzura eliminase douăzeci de publicaţii de Dreapta (de parcă orientarea ideologică făcea ca ele nici să nu existe!), după decembrie 1989, cele două noi ediţii (1996 şi 2004) au îndreptat situaţia şi, în plus, au adus un însemnat spor de cercetare.
Aşa cum, nu fără mîndrie, mărturiseşte în Prefaţă, Ion Hangiu are o experienţă de peste o jumătate de veac în explorarea şi exploatarea ziarelor şi revistelor româneşti.
Ageamiului i se va părea o excursie de agrement întocmirea unei lucrări precum Presa literară românească sau Dicţionarul presei literare româneşti. Cunoscătorul va pricepe însă cîtă trudă presupune nu doar cercetarea colecţiilor de la Biblioteca Academiei, dar şi descoperirea detectivistică, în alte biblioteci sau în colecţii particulare, a unor publicaţii rare, unele rătăcite, într-un singur exemplar, prin văgăunile ţării.
Dificultăţile cercetării
Însufleţit şi de făgăduiala mea că voi găsi un sponsor generos, Ion Hangiu s-a apucat de lucru la Panorama presei româneşti contemporane. N-am habar dacă pe parcursul trudei sisifice şi-a trecut faptele şi trăirile într-un jurnal intim. Ca om care ştie ce înseamnă munca de bibliotecă, intuiesc însă cam ce s-a întâmplat cu domnia sa. Sunt sigur că la început noul proiect i se va fi părut floare la ureche faţă de proiectele anterioare. Antologia din 1968 acoperea peste 150 de ani de tipărituri. Pentru Panorama presei româneşti contemporane trebuia să parcurgă doar 15 ani de ziare şi reviste. În plus, Antologia din 1968 viza publicaţii din trecutul depărtat al presei. Panorama avea drept obiect publicaţii din trecutul imediat şi din prezent.
Pe vremea comunismului se spunea că e mult mai dificil să cercetezi prezentul decît trecutul de acum 2000 de ani. O învăţătură izvorîtă din obstacolele aşezate de cenzură în calea tipăririi. Cu ea se va fi confruntat, nu fără surprindere, şi profesorul Ion Hangiu în cercetarea presei româneşti de după 1989. El va fi descoperit că i-a fost mult mai uşor să descoasă articolele –program din 1789 decît articolele-program postdecembriste.
Presa de pînă la 30 decembrie 1947 îl obişnuise pe autor cu programe bine delimitate, dezvăluite, de regulă, printr-un text tipărit în primul număr al publicaţiei, pe pagina întîi. Ulterior, desigur, programul, anunţat cu atîta pompă, nu era respectat, presa dînd curs pămîntenei deosebiri dintre făgăduieli şi realitate. Cu toate acestea, se putea vorbi de un program, fie şi doar enunţiativ. În cazul foilor literar-artistice, programul dădea curs ambiţiilor de existenţă separată ale unei grupări literar-artistice. La tipăriturile social-politice, în program se regăseau tezele şi idealurile unei aşezări politice. Dacă publicaţia se voia independentă, articolul expunea direcţiile de acţiune asumate de proprietar sau de director: echidistanţa faţă de combatanţii politici, punerea în slujba cititorului, poziţia faţă de democraţie etc.
Publicaţiile postdecembriste nu suferă de o absenţă a articolelor programatice. Dimpotrivă, mai ales în cazul celor imediat postdecembriste, nevoia de a afişa programul e mai mult decît evidentă. La fostele cotidiane, transformate peste noapte în independente, noua conducere (care e uneori tot cea anterioară, dar niţel machiată democratic) nu-şi găseşte liniştea pînă nu explică lumii ce a făcut pînă acum şi, mai ales, ce are de gînd să facă. Gazetele nou înfiinţate sunt greu încercate de nevoia unei justificări a apariţiei: de ce un astfel de titlu, cine suntem noi şi ce vrem, prin ce suntem mai breji decît alţii.
Întîlneşti, într-adevăr, la publicaţiile din primele luni ale lui 1990 îndeosebi, articole – program. După ce le-a parcurs, Ion Hangiu va fi realizat că nu e vorba de articole programatice în adevăratul sens al cuvîntului. Textele cu astfel de pretenţii sunt izbitor de asemănătoare prin repetarea la infinit a cîtorva clişee care, de altfel, sunt ale întregului moment imediat postdecembrist:
- denunţarea perioadei anterioare în termeni lesne de identificat cu demagogia de tip Caţavencu: dictatură odioasă, regim criminal, cuplu sinistru, frig, foame. Categorică expresie a imbecilităţii din oportunism, numele lui Ceauşescu, numele Partidului Comunist Român sunt scrise cu litere mici. Inovatorii găselniţei voiau să dovedească prin asta cît de tare urau ei (evident, acum!) regimul Ceauşescu!
- salutarea entuziastă a noilor vremuri, de care nimeni nu se îndoieşte că vor pogorî Raiul pe Pămîntul Patriei.
- cîntarea deşănţată, cu vădite împrumuturi din arsenalul Marii Revoluţii din Octombrie, a ceea ce se credea în 1990 că a fost Revoluţia din decembrie 1989.
- interminabila tînguială despre oprimarea presei în anii anteriori. La publicaţiile foste, devenite independente, jelirea capătă note accentuat personale. Articolul programatic dezvăluie, chiar şi cînd apare într-o publicaţie agresiv ceauşistă, cum şi cît au suferit redactorii, dar mai ales şefii, sub dictatură
- angajamentul solemn de a face, în fine, o presă adevărată, pusă în slujba poporului, ş.a.m.d., ş.a.m.d.