De pe vremuri
Grigore Elisei cunoscu gloria. Fie aceasta și de o clipă.
Cumpărase ouă din Piața Unirii și, cu cartonul în mîini, ținut cu mare grijă, ca și cum ar fi fost Sfînta Cuminecătură, o luase pe Calea Victoriei în sus.
Trecerea lui stîrni emoții colosale.
Simțea priviri căutîndu-l invidioase. Auzea chiar șoapte de admirație. Cîțiva îl opriră să-l întrebe de unde le-a luat. Din Piața Unirii, răspundea el, mirat de atîta interes.
Ăia nu mai așteptau amănunte.
O rupeau la fugă într-acolo, numărîndu-și banii din mers.
Apropierea furtunii
Spre apus, cerul s-a făcut pămîntiu, tivit cu roșu intens.
O tăcere uriașă, adîncă, în care sunetele cad pe rînd și se îneacă, făcînd-o greu de suportat, a căzut peste Marele Oraș.
Odată cu ea a venit frica.
Și poate nu atît frica, frica pur și simplu, cît mai ales o neliniște nervoasă, pătrunsă în adîncurile lucrurilor.
Viața orașului merge mai departe, trepidantă.
Ici-colo se simt însă, ușoare, semnele formidabilei presiuni exercitate de furtuna pe cale de a năvăli.
Magazinele își trag obloanele cu zgomot. O vînzătoare tinerică, în halat portocaliu, cu părul prins școlărește într-o panglică albă, începe
să-și strîngă lucrurile de pe o tarabă din fața magazinului.
Pașii trecătorilor par mai iuți.
Sună claxoane nervoase.
Străzile au devenit mai strîmte.
Norul de deasupra orașului crește amenințător.
Încordarea a sporit.
Nu plouă încă. Totuși, tineri, în cămăși cu mîneci scurte, aleargă prin mijlocul străzii ținîndu-și mapele streașină.
Brusc, neoanele pîlpîie, aprinzîndu-se prostește în plină zi.
Apoi, rușinate parcă de neliniștea ce le-a cuprins, se sting imediat.
Orașul e mai bătrîn și mai obosit.
Un milițian care scrie versuri
Se prezintă la biroul meu, de redactor-șef al revistei Luceafărul de ziuă, locotenent-major Sile Cămăruț de la Circa 1 Miliție.
Nu, n-am furat nimic.
Locotenentul scrie versuri.
— Să trăiți! – zice el, lipind profesional călcîiele. V-am adus o sumă de poezii. E una acolo, dedicată fiicei mele, mînca-o-ar tata!
Cu acel bun-simț nătîng ce mă definește, iau poeziile tatălui iubitor, poet și locotenent-major, totodată. Le parcurg, în diagonală, sub lumina veiozei, stînjenit cumplit, cum mi se întîmplă ori de cîte ori cineva mă urmărește citindu-i producțiile.
— Bine! – zic eu, într-o doară, calificativ de politețe, n-am puterea sufletească să-i spun cuiva direct că scrie prost.
Fața lui Sile Cămăruț se luminează a transfigurare.
— Nu vă supărați, sunt afară, pe coridor, băieții din echipă, ne întoarcem din misiune, și vreau să le arăt un redactor-șef.
N-așteaptă răspunsul meu.
Deschide ușa și răcnește:
— Bă, ia veniți încoace!
Dau buzna în birou, în maniera în care niște milițieni pot da buzna, șase inși de vîrste și formule diferite.
— Să trăiți! – zic toți, în cor, lovindu-se unul de celălalt.
— Bă! – face entuziast locotenent-major Sile Cămăruț –, dînsul e redactorul-șef al revistei. Ei, ați văzut?! Așa arată un redactor-șef.
— Am înțeles, să trăiți! – zic aceia, în timp ce eu, timid-zîmbitor și în picioare, caut să fiu pe măsura unui redactor-șef prezentat, spre înțelegere a conceptului, unei echipe de milițieni abia întoarse din misiune.
— Sîmbătă, dacă ne ajută Dumnezeu – continuă Sile Cămăruț, dîndu-și cascheta pe spate –, dînsul îmi publică niște versuri. Ați înțeles?
— Înțeles, să trăiți!
— Să cumpărați, toți, revista! Ați înțeles?
— Înțeles, să trăiți.
— Ei și-acum, să ne luăm rămas-bun, că dînsul nu-i ca noi, are treabă. Ați înțeles?
— Înțeles, să trăiți!
Cămăruța
Din cînd în cînd, în clădirea Administrației Financiare de sector își face apariția un vînzător ambulant de sutiene, ciorapi și cămășuțe de noapte.
Pentru a proba oferta, lucrătoarele mai în vîrstă, singurele care cumpără de la respectivul și nu de la magazinele din Centru, ocupă cămăruța de la capătul coridorului. Cît timp una dintre ele se despoaie, celelalte stau la ușă și-i alungă pe bărbații care, în glumă, desigur, dau să intre, zicînd că e vorba de un spațiu public.
Pe vremuri, în cămăruța asta prevăzută cu rafturi își ținea Comitetul de Partid dosarele de Cadre.
De aia, cînd se iau la ceartă pentru cîte o zi liberă, angajatele mai tinere le strigă celor mai în vîrstă:
— Comunistelor! Voi l-ați omorît pe Iuliu Maniu!
Cînd s-a prins polițistul
Porcul îl adusese Ștefan Tripșa, de la București, în portbagajul Daciei conduse de băiatul lui cel mic, Ilie Tripșa, sudor autogen la Tirchilești. Pentru ca porcului să nu i se întîmple ceva, Ștefan Tripșa se așezase lîngă el, pentru a-l scărpina pe burtă când ajungeau la curbe. La curbe, porcul, un animal costeliv și păros, cu botul ascuțit și niște ochi răi, de veșnic nemulțumit de viață, devenea agresiv. Dădea să sară din portbagaj și guița asurzitor. Din cînd în cînd se repezea la Ștefan Tripșa, să-l muște.
— E mai rău ca un cîine! – își spunea acesta, fără să se supere însă.
Era mai mult constatare decît o iritare.
Îl luase tocmai de la București, pentru că la Tirchilești și în împrejurimi nu se găseau porci. De aia îl încerca acum, stînd chircit în portbagaj, un sentiment ciudat, în care se amestecau lucruri nelămurite, de la bucuria că a putut să cumpere un porc pînă la recunoștința față de acesta, că s-a lăsat cumpărat de el.
Pe șoseaua aglomerată, mașina stîrnea fel de fel de comentarii. Toți cei care-l depășeau simțeau nevoia să se amuze. Unii îl claxonau sau îi făceau semn cu farurile, alții, oameni subțiri, cu carte, se mulțumeau doar cu observații în genul:
Mare e grădina Domnului!
Nelimitată e prostia omenească!
Așa ceva n-am văzut în viața mea!
Erau și unii, e drept, puțini, care-și exprimau mirarea, ba chiar și indignarea că Poliția îl lasă să circule așa. Firește, de îndată se înfiripa în mașină o discuție despre cît de absurzi sînt agenții de la Circulație. Cel de la volan (într-un automobil, cel de la volan e șeful, în chip automat) se rătăcea cît ai clipi într-o poveste încîlcită despre cum a depășit el regulamentar, despre cum l-a oprit un polițist și ce i-a zis el cînd acesta i-a cerut actele.
Nu era prea limpede ce i-a zis, în orice caz, ceva foarte demn și legal.
Înainte de intrarea în Buzău, fură opriți de un polițist:
Un plutonier major de la un post dintr-o comună, pitit într-o mașină pe care scria De vînzare și prefăcîndu-se că doarme cu sforăituri.
Șoferul, Ilie Tripșa, își luă actele din torpedou, coborî din mașină și, la degetul dus la tîmplă de către agent, răspunse cu un:
Să trăiți!
Salutul lui, simplu și voios, mărturisea o conștiință curată. Nu greșise cu nimic. Polițistul își dădu seama imediat că n-avea nici un motiv să-i ia carnetul, nici măcar să-l amendeze. Totuși, ceva i se părea în neregulă cu mașina asta, dar ce? precis n-ar fi putut spune. Era o stare nelămurită, pe care încerca zadarnic s-o limpezească, dînd ocol mașinii și inspectînd alene, dar nu fără severitate, roțile, ștergătorul, farurile. Prinse cu mîna semnalizatorul dreapta și-l zgîlțîi puțin, convins că găsise buba: bucata de sticlă stătea să cadă. Semnalizatorul era însă bine prins în șuruburi. Potrivit procedurilor, trecu la partea din spate. Cînd îl văzu apropiindu-se, Ștefan Tripșa care nu coborîse din portbagaj, zise și el, la fel de cinstit și voios, Să trăiți! ridicînd o mînă la caschetă, deși, firește, n-avea caschetă. Cu cealaltă continuă să scarpine porcul pe burtă. Să nu cumva să guițe și să-l supere pe domnul polițist! Agentul nu-i răspunse. Își duse mîna la tîmplă într-o doară și își mută privirea mai încolo, la tăblița cu numărul de înmatriculare.
Era curată? Era!
Avea bumbul de revizie tehnică pe anul ăsta? Îl avea!
Oftînd, ca orice polițist cînd își dă seama că n-are nici un motiv să te amendeze, îi înapoie lui Ilie Tripșa carnetul. E drept, cu o mică ezitare, stînd o clipă cu mîna în aer.
Ilie Tripșa sări sprinten la volan și, huruind, mașina se puse în mișcare.
Ajunseseră deja pe la Rîmnicu-Sărat, cînd polițistul, brusc luminat, se pocni cu palma peste frunte:
— Asta era!
Mașina transporta în portbagajul întredeschis un om cu un porc!
Secvența
Prin curțile cazărmilor, santinelele stau în onor la trecerea acceleratului.
În eventualitatea că în tren s-ar găsi un general!
Pictor de biserici
Stradă cu vile, în marginea orașului.
Stăruie o tăcere de treabă, arar tulburată de fîșîitul discret al mașinilor. Scîrțîie monoton un scrînciob galben.
Un tătic își dă fetița în scrînciob cu o sîrguință exemplară. Un grup de fete de liceu, fugite de la ore, stau pe bancă și beau Pepsi. Beau și chicotesc, fără nici o legătură cu respectiva răcoritoare.
Trece o doamnă elegantă, plimbînd un cîine cu urechile clăpăuge. Cocoțați într-un castan, cîțiva împielițați strigă cîinele pe nume, deși nu știu cum îl cheamă.
Pe poarta unei șandramale ies mai mulți inși cu saci de ciment în spinare.
Nu e prea clar dacă îi transportă sau i-au furat.
La vreo cincizeci de metri de mers, se vede, pe dreapta, un gard de fier forjat, vopsit într-un verde vesel, de primăvară, cu o poartă de pe al cărei stîlp latră la tine, înverșunat, un cap de dulău, astfel închipuit încît să te sperie.
Cîine rău, F periculos – liber! – te avertizează un înscris, urmat de un sfat mai mult decît binevenit:
Bateți în poartă de două ori și jumătate.
Insistați după 15 secunde, apăsînd butonul soneriei de trei ori lung și o dată scurt.
Nu răspund?
Sunt plecat la Piață.
Așteptați să mă întorc!
Dacă ai da curs sfatului, n-ar veni nimeni să-ți deschidă. Ai descoperi cu acest prilej că butonul soneriei are firele smulse. Iar dacă ai împinge poarta și ai intra, ai vedea că din cușca masivă, sub formă de templu, pe care scrie Casa Dulăului, nu sare nici măcar un cățelandru, d’apoi un dulău.
Aici stă Vasile Pirpilic, fost pictor de biserici.
Înainte de Revoluție, Vasile Pirpilic fusese golitor de cutia milei la Episcopia din județ. În această calitate, umbla din biserică în biserică avînd asupra sa o cheie dată de episcop personal și o tașcă în care răsunau monedele strînse de două ori pe zi din cutiile milei. Deși ar fi putut pune mîna (cum să se știe cît conținea o cutie?!), nu vîrîse în buzunarul său nici măcar o monedă.
Circulau prin zonă tot felul de povești despre inși care spărseseră cutiile milelor și, pentru asta, fuseseră pedepsiți de Dumnezeu cu uscarea brațului drept.
La început, cînd se apucase de meseria de golitor de cutii, Vasile Pirpilic luase din tașcă vreo cîteva monede, pe care le pusese deoparte, cu scopul vădit de a și le însuși. Înainte de a ajunge la trezoreria Episcopiei, simți în brațul drept furnicături ciudate, ca și cum ar fi fost pe cale să-i amorțească. Speriat, depuse toți banii. Întors acasă, constată că furnicăturile îi dispăruseră. Ba, mai mult, brațul îi părea acum mai ager, mai vioi ca înainte, și putu scoate cu el, în fine, un pieptene care căzuse de mai mult timp între tăblia patului și perete.
După Revoluție, cum cutiile milei se desființară, deoarece preoții puteau primi acum banii direct, fără probleme, Vasile Pirpilic se făcu pictor de biserici. Era o meserie care începea să fie extrem de rentabilă. Biserica Ortodoxă Română încasa fonduri uriașe de la stat pentru ridicarea de biserici și catedrale. Înaintea alegerilor locale, mai fiecare primar se apuca de înălțat cîte un lăcaș. Nu prin asta devenise rentabilă meseria de pictor de biserici. Mulți îmbogățiți se dădeau peste cap să le facă pe plac părinților de la țară. Or, cea mai mare dorință a acestora din urmă era să-și vadă chipul pe pereții bisericii la care mergeau în fiecare duminică pentru a se pregăti de Marea Plecare. Contra unei sume frumușele, Vasile Pirpilic așternea pe pereții bisericii, sub chip de Sfîntul Petru sau de Sfînta Paraschiva, cîte un bătrîn sau o bătrînă din satul în care se ridica noua biserică.
Cu banii astfel cîștigați, Vasile Pirpilic și-a dărîmat căsuța veche din Fundătură și și-a ridicat una nouă, cu straturi de flori străbătute de o alee pietruită și o terasă pe care iese duminica după-amiaza să bea un pahar de vin de unul singur.