Responsabilii cu textul puteau sta liniştiţi. Deşi nu trecuseră nici de mijlocul lui octombrie, Pluguşorul era deja terminat. Bătut la maşină cu car mare, văzut şi aprobat de şeful Secţiei, gata, aşadar, pentru a fi băgat la Secretariat.
O scoseseră la capăt şi cu 23 August-ul şi încă destul de bine! După grandiosul spectacol de pe stadion, pentru care se spetiseră de prin aprilie, nu-i chemase nimeni să-i felicite. Nici n-ar fi fost cum. Era meseria lor. Pentru asta luau salariu. Să se ocupe de textele de gradul zero:
Pluguşoare, scenarii de spectacole festive pionereşti la Congrese, volume omagiale.
Să fi aşteptat felicitări, pentru că uriaşul montaj literar-artistic se încheiase cu bine? Era ca şi cum un cizmar ar fi pretins să-i dedici imnuri, pentru că nu ţi-a bătut strîmb placheul! Apoi nici n-ar fi fost timp de aşa ceva. N-apucau să dea gata 23 August-ul că şi trebuiau să se apuce de Pluguşor. Şi nu atît de Pluguşor, care era destul de simplu, cît mai ales de Aniversările din ianuarie. Cele două zile, 7 ianuarie şi 26, care cădeau în aceeaşi lună, şi încă după Revelion, cînd numai de omagii nu-ţi ardea, le scotea peri albi. În ultimul timp, cel puţin, ajunseseră un adevărat coşmar.
Principalul mijloc de exprimare a dragostei față de Nicolae Ceaușescu se numea Adeziunea. Adeziunea era un text ditirambic reprodus în presă despre Marele Conducător Nicolae Ceaușescu.
Un astfel de text avea în final declarația prin care semnatarul își exprima adeziunea la Politica PCR, sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu. Adeziuni semnau colectivele și persoanele. Poezia exprima cel mai bine trăirile autorului stîrnite de faptul că trăia și muncea într-o țară condusă de Tovarășul.
De aceea, mai toată lumea prefera Adeziunea în versuri Adeziunii în proză.
Oferta de adeziuni sub formă de poezie scădea an de an. În schimb, cererea creştea într-un ritm înfricoşător. Cineva din Secţie găsise o soluţie:
Să se apeleze la cercurile şi cenaclurile literare din Cîntarea României.
Era o idee excelentă, mai ales că putea fi justificată politic:
Dragostea din versurile amatorilor era mult mai sinceră decît cea din textele profesioniştilor care, pe deasupra, mai voiau şi bani pentru asta.
Soluţia îi entuziasmase pe toţi. Nu mai trebuiau să se căciulească la fiecare scriitor după nişte amărîte de versuri, nu mai era nevoie de trucuri ieftine, ca de exemplu, să-i telefonezi respectivului că Tovarăşa, personal, l-a pus pe lista celor solicitaţi să dea adeziuni.
La început totul păruse simplu.
O notă telefonică trimisă prin fir guvernamental cerea secretarilor cu propaganda să transmită la Bucureşti, în termen de o săptămînă, zece poezii omagiale. Şase dedicate Tovarăşului şi patru dedicate Tovarăşei, semnate de membrii cercurilor literare din judeţ, de preferinţă de pe mari platforme industriale. Textele trebuiau aprobate de Biroul Comitetului judeţean de partid şi expediate la C. C., prin poşta secretă, împreună cu fotografia şi fişa de cadre ale autorului. De fotografie şi de fişă era nevoie nu pentru publicare, ci pentru ca Secţia să fie sigură că autorul nu-i mort. Se înregistraseră cazuri în care judeţele, făcînd treaba de mîntuială, expediaseră la Bucureşti omagii semnate de persoane inexistente sau chiar (Doamne ferește!) fugite în Vest. Fiecare poem, preciza Nota, nu trebuia să depăşească cinci strofe a cîte patru versuri. A doua zi prinsese să zbîrnîie telefoanele. Toată lumea voia lămuriri. Unii se interesau ce să facă în cazul că autorii refuză să-şi reducă poemele. Puteau să le scurteze ei cu de la sine putere? Puteau, dar cu grijă, să nu se încalce libertatea creaţiei. Alţii întrebau dacă pot trimite şi în vers alb. Aflaseră că versul ăsta nu e agreat. Li se răspundea că, fireşte, versul alb nu era exclus, dată fiind diversitatea de stiluri din literatura socialistă, dar că ar fi bine să se orienteze, totuşi, spre versurile de factură clasică.
Adevăratul chin începea însă după primirea textelor.
Cei de la Secţie n-aveau încredere în seriozitatea judeţelor. Totul urma să fie verificat de ei personal:
Dacă, autorul există şi nu cumva a fost născocit la nivelele de bază, dacă n-are cazier, dacă n-are rude peste hotare şi, mai ales, dacă n-a depus cerere de plecare definitivă din ţară. Aici, la capitolul Plecări se iviseră cele mai multe probleme. Fuseseră cazuri cînd, după apariţia volumului omagial, se descoperise că semnatarul se afla de mult pe însoritele plaiuri ale Californiei.
Convocîndu-i pentru Pluguşor, secretarul le spuse confidenţial că, deşi Tovarăşul nu făcuse nici o apreciere prin viu grai, se părea că textul spectacolului de pe Stadion îi plăcuse. Cînd şoimul patriei, ales, pe bază de dosar, dintre alte cîteva sute, se poticnise la versurile care denunţau politica de spoliere a ţărilor în curs de dezvoltare de către Fondul Monetar Internaţional, versuri introduse în Pluguşor după multe discuţii contradictorii, Tovarăşul se întorsese spre Tovarăşa şi îi zîmbise.
Anul trecut, cei doi poeţi care făceau Pluguşoarele şi scenariile omagiale, prezentaseră textul cu o întîrziere de vreo cîteva săptămîni. Se ivise la un moment dat chiar pericolul să nu-l mai aducă deloc. De vreo lună, unul dintre ei nu mai putea scrie un rînd. Din cîte spunea redactorul-şef al ziarului la care lucra poetul, acesta se certase cu iubita. Ori, în astfel de cazuri, inspiraţia îi dispărea complet. Cum amîndoi erau orgolioşi, nici unul nu voia să facă primul pas. Poetul slăbise îngrozitor, umbla netuns şi cu o lehamite în priviri. Fata suferea şi ea. Cum lucra la un Institut de cercetări, o chemară la Comitetul de partid al Sectorului. Aici i se atrase atenţia, mai de-a dreptul, mai pe ocolite, că, în calitatea sa de comunistă, trebuie să sprijine organele de partid în îndeplinirea sarcinilor trasate de conducerea superioară. Fata, care nu era proastă, pricepu imediat. Îi telefonă iubitului, şi se împăcară. Poetul îşi reluă lucrul la Pluguşor mult mai eficient ca înainte.
Într-o zi îl dădu gata.
Întîrzierea era cît pe-aci să-i bage într-o mare încurcătură. O dată încheiat, textul intra pe mîna celor de la Interpretare. Aceştia aveau şi ei de muncă pînă peste cap. Trebuiau să facă rost de un Moş Gerilă fără probleme de dosar, de copii cu sorcova, de oţelari harnici, de ţărani corespunzători noii revoluţii agrare, de Bădiţa Traian, care urma să fie adus de la Timişoara cu avionul, şi de iepuraşi. De o parte de iepuraşi numai, pentru că de cealaltă răspundea Securitatea. Toate acestea cereau actori nu numai renumiţi, dar şi care să nu fi apărut, în film şi pe micul ecran, în roluri negative. Se luase această măsură cu vreo cîţiva ani în urmă, după un scandal provocat de interpretul Revoluţionarului. Cu o seară înainte, acesta jucase, într-o piesă televizată, rolul unui hoţ de buzunare. Grav era, se spunea pe culoarele C.C.-ului, că respectivul fusese foarte bun în rolul cu pricina.
De astă dată cei de la Interpretare o lungiseră mai mult ca de obicei. Şeful echipei, un tînăr ambiţios, recent promovat în aparatul central, venise cu ideea ca, în timpul Pluguşorului, să coboare în piaţă, din istoria noastră multimilenară, un dac împovărat de ani, care să-i spună Tovarăşului, în versuri, fireşte, că dacii liberi sunt mîndri de culmile pe care a ajuns România sub conducerea sa înţeleaptă. Cei de la Gospodărie săriră imediat în sus. Cădea în sarcina lor să facă rost de Istoria multimilenară, adică de un cărţoi cît Palatul Republicii, din care urma să alunece, discret ajutat de o paraşută, trimisul dacilor liberi. Calculaseră că asta sporea cu vreun milion costul Pluguşorului, plus valuta de rigoare, dat fiind că fotografiile din Carte, care-i înfăţişau pe marii noştri domnitori, nu puteau fi reproduse decît pe hîrtie din import. A noastră, fabricată la Letea, îi scotea mult mai posomorîţi decît în realitate. Obiecţii serioase ridicaseră şi cei de la Cultură. De unde să găsească ei într-un timp atît de scurt un actor suficient de talentat ca să nu se bîlbîie străbătînd pe jos Piaţa Republicii, suficient de tînăr pentru a sări fără probleme de la o asemenea înălţime, şi, mai ales, care să nu-i displacă Tovarăşei?
Acum doi ani erau s-o păţească din cauza asta. Pentru flăcăul care trebuia să tragă buhaiul fusese ales unul dintre cei mai buni actori ai ţării. Toată lumea se arătase încîntată de felul în care acesta îl juca pe tînărul de la ţară, viguros şi plesnind de optimism, membru al unui CAP – erou al revoluţiei agrare. La vizionare, secretarul cu organizatoricul, de fel de prin nordul Moldovei, declarase emoţionat că numai la el în sat mai auzise un buhai atît de bun. Lucrurile merseseră ca pe roate. Actorul mînuise sîrguincios instrumentul, colegii lui de teatru, deşi morţi de invidie că i se dăduse un rol mai bun, făcuseră, hăi, hăi! cît se poate de bine, atenţi să nu iasă cumva, ca data trecută, hai! hai! rugbiştii de la Dinamo plesniseră asurzitor din bice, cum ştiau că-i place Tovarăşului. Pentru ca, după Pluguşor, cînd toată lumea se aştepta la felicitări, să izbucnească tărăboiul. Cu o seară înainte, Tovarăşa îl văzuse pe actorul respectiv într-un film dat la televizor. Îl văzuse şi nu-i plăcuse deloc. Zicea că avea urechile prea mari pentru rolul cu pricina. Pentru a se preveni astfel de situaţii se hotărî ca actorii ce urmau să intre în Pluguşor să nu mai apară pe micul ecran cu o lună înainte de acţiunea din Piaţa Palatului.
Anul acesta fură luate măsuri din vreme. Un comandament alcătuit din activişti fără talent la scris primi indicaţia să se ocupe de hărnicia celor doi poeţi. Aceştia fură pisaţi cu telefoane peste tot: la redacţie, în deplasare, chiar şi la crîşmă. Din cînd în cînd erau chemaţi la sediu şi închişi într-un birou, de unde nu li se dădea drumul decît după ce prezentau, strecurată pe sub uşă, o nouă strofă din Pluguşor. Aşa se întîmplă, că acum, în septembrie, aveau deja gata textul. Şi totuşi motive de îngrijorare mai erau. Pluguşorul transpunea în versuri ampla Expunere la Congresul din acel an. Pînă la sfîrşitul lui decembrie nu se contura nici o altă cuvîntare importantă. Cei de la Organizatoric susţineau că toate Conferinţele, Consfătuirile naţionale şi dezbaterile politico-ideologice pe anul în curs fuseseră epuizate. Nu mai rămăsese nici o mare aniversare de sărbătorit. Asta nu-i putea însă linişti. În ultimul timp, Tovarăşul avea boala Cuvîntărilor prin surprindere. În orice moment te puteai trezi cu un discurs care să dea peste cap Pluguşorul.
– Nea Mareş, îl agăţară ei, la bufet, pe Mihail Mareş, consilierul care făcea cuvîntările Tovarăşului, vezi şi matale nu-i mai băga în text vreo idee nouă ca să nu refacem iar Pluguşorul! Şi aşa l-am scris şi l-am rescris de atîtea ori că-l visăm şi noaptea. Mihail Mareş era un bătrînel simpatic, deştept foc. Om de comitet! Măi, băieţi, le răspunse, eu vă promit! Dar ştiţi şi voi că, în ultimul timp, Tovarăşul are obiceiul să iasă din text. Dacă-i vine vreo idee pe parcurs, n-am cum să-l opresc.
Ăia o sfecliră.
Asta cam aşa era.
Anul trecut, la Consfătuirea cu agricultura, se petrecuse ceva asemănător. Textul Cuvîntării, făcut de cei de la Uniunea Naţională a Cooperativelor Agricole de Producţie şi înaintat Tovarăşului, pe filieră, nu conţinea nimic nou. Repeta, în alţi termeni, desigur, Cuvîntarea la Marea Adunare Populară din municipiul Deva, care, la rîndu-i, repeta Expunerea la Plenara ţinută cu cîteva zile înainte, care nu era altceva decît amplul Raport, cu mici modificări, de la întîlnirea cu activul din domeniul ideologic. La Consfătuire, un tîmpit din Tulcea, mort să se afirme, se trezise să ceară, în numele oamenilor muncii din Deltă, o cotitură revoluţionară în pescuitul socialist. Încîntat de propunere, Tovarăşul o reluă în cuvîntarea de final ca pe o sarcină de seamă a agriculturii noastre noi. Se înţelege că nu tulceanul avusese ideea cotiturii, ci activistul de la C. C. căruia îi fusese repartizat să facă intervenţia la Consfătuire. Astfel că, după Consfătuire, toată lumea se năpustise asupra activistului care lucrase la cuvîntul tulceanului. Cei de la Agrar erau înnebuniţi. De unde să scoată, şi peste noapte, fondurile saltului revoluţionar în domeniul pisciculturii?! Dacă ar fi luat în serios toate cotiturile cerute în ultimul timp agriculturii, n-ar fi ajuns nici rezervele Băncii Mondiale. Pluguşoriştii, cum li se spunea prin sediu, erau şi ei furioşi. În urma cuvîntării trebuiau să introducă o strofă cu dezvoltarea multilaterală a pescuitului, strofa care urma să fie spusă, în Piaţa Republicii, de un pescar bătrîn, în tradiţionalul port din Deltă, ţinînd în mîini o undiţă de cîrligul căreia atîrna un peşte tocmai atunci prins din Dunăre. Acuzatul le demonstră imediat, că n-are nici o vină. Şi pentru a fi mai convingător le arătă textul primit de la activistul care răspunsese de intervenția sa cu un minut înainte de a urca la tribună, însoţit de indicaţia de a nu ieşi din el nici dacă îi cade în cap tavanul Sălii Palatului.
Acela îşi permisese să bage cu de la sine putere catastrofala propunere.
Furios, secretarul cu organizatoricul dădu dispoziţie ca respectivul să fie mutat imediat de la comitetul judeţean, unde lucra ca activist, la o cherhana din fundul Baltei.
Să se înveţe minte să mai aibă idei!
Textul Pluguşorului intră în Secretariat. Aprobarea lui era o simplă formalitate. Nici Tovarăşul, nici ceilalţi nu se uitau peste el. Îl semnau fără a citi un rînd: era lung, şi pe deasupra, în versuri. Spre uimirea lor, materialul veni înapoi la Secţie, cu indicaţia de a fi refăcut în întregime.
— Cine a lucrat la el? se interesase Tovarăşul. Secretarul cu Propaganda sărise în sus, încheiat la toţi nasturii. Era galben de spaimă. O asemenea întrebare nu prevestea nimic bun.
— Permiteţi-mi să raportez, tovarăşe secretar general! îngăimă el, cutare şi cutare. Tovarăşul dădu textul la o parte. Se înfuriase rău de tot.
— Unde sunt Eminescu şi Coşbuc ai zilelor noastre? Grandioasele realizări din anii socialismului trebuie reflectate în mari opere. La text, indică el, după ce se mai calmă, trebuie să lucreze cei mai mari poeţi ai ţării în frunte cu Preşedintele Uniunii Scriitorilor.
Secretarul nu îndrăzni să spună că Preşedintele nu era poet. Risca să fie trimis ca simplu activist în celălalt capăt al ţării. Îl chemară, totuşi, şi pe Preşedintele Uniunii. Cîteva dimineţi doar, ca să nu se spună că n-au respectat indicaţiile, după care îl lăsară să-şi vadă de treburi. Dată fiind importanţa acţiunii, se constitui deîndată un comandament lărgit, alcătuit din cei mai buni activişti ai Secţiei, din specialişti în obiceiurile de iarnă de tip nou, din fruntaşi ai poeziei româneşti şi din doi laureaţi la ultima ediţie a Festivalului Naţional „Cîntarea României”. Aceştia, electrostivuitori din Rădăuţi, nu înţelegeau de ce fuseseră aduşi acolo. În cele din urmă se dovediseră extrem de utili:
Mergeau bucuroşi la bufet după cafele!
Comandamentul, condus de secretarul cu Propaganda, se apucă imediat de lucru. În prima săptămînă, totul se desfăşură bine. În cea de-a doua începu să bată pasul pe loc. Se poticniră acolo unde se aşteptau mai puţin: la Omul nou. Trecuseră cu bine peste rimele infernale, despre care poeţii de faţă susţineau că l-ar fi pus în încurcătură şi pe Dante, ca de exemplu, Dialogul Nord-Sud, Creşterea venitului naţional pe cap de locuitor, Convertibilitatea leului, şi se împotmoliră la acel blestemat de Om nou. Era groaznic. De fiecare dată le venea drept rimă cuvîntul bou. Consultaţi, cîţiva poeţi interbelici îi avertizară că n-au încotro. Orice ar face, tot la bou vor ajunge. Asta pentru că, ziceau ei, care făcuseră facultatea la Viena, patria lui Sigmund Freud, şi nu la Ştefan Gheorghiu, patria lui Constantin Dobrogeanu Gherea, rima urca din subconştient. Ori cu subconştientul nu te poţi pune.
Pînă la urmă tot ei le oferiră soluţia. Le ziseră să apeleze la Ion Voinea, un clasic în viaţă, care trăia de mai mulţi ani retras la Sascut. Cei din Secţie n-auziseră în viaţa lor de Ion Voinea. Ei îl ştiau doar pe Andrei Vizantea, un poet care comenta campionatul într-o revistă bucureşteană. Îşi notară totuşi numele, dat fiind că le fusese recomandat de nişte scriitori învăţaţi la şcoală. Maşinăria organizatorică se puse rapid în mişcare. Primarul Sascutului primi sarcina expresă de a se ocupa de aducerea lui Ion Voinea la Bucureşti. Treaba se dovedi mult mai grea decît se aşteptaseră. După cîteva zile, primarul raportă că Ion Voinea nu putea fi trimis cu nici un chip. Marele poet era tot timpul beat mort. Încercaseră să-l imobilizeze şi să-l vîre într-o maşină, dar respectivul făcuse mare scandal, ameninţînd că va convoca presa străină pentru a se plînge că la Sascut se încalcă drepturile omului. Nu mă interesează! strigase secretarul cu Propaganda, care-l sunase personal pe primar, mîine dimineaţă, la prima oră, eşti cu el la sediu, viu sau mort. Primarul luă legătura cu familia lui Ion Voinea. Aceasta era şi ea depăşită de situaţie. Se pare că poetul intrase în acea perioadă a beţiei cînd era practic imposibil să-i găseşti o fisură de luciditate. Conveniră, în cele din urmă, ca, în noaptea dinaintea plecării, primarul să doarmă acasă la marele clasic. Împreună cu nevasta acestuia, îl treziră pe la 4 dimineaţa şi, înainte ca el să se dezmeticească, îl vîrîră aproape cu forţa într-un costum negru, îi puseră la gît o cravată, şi-l urcară alături de doi activişti UTC, într-o maşină a comitetului judeţean de partid. Activiştii primiră indicaţia fermă de a nu-l lăsa să bea nimic pe drum, nici măcar apă de izvor.
Spre spaima celor de la Secţie, cu Ion Voinea nu se putea discuta nimic. Şedea ţeapăn pe scaun, în costumul lui de mire, şi-i privea prosteşte. Furios de moarte, secretarul se pregăti să-l expedieze la Sascut. Un activist recent promovat în aparatul central, care absolvise Filologia, avu o idee salvatoare. Puse mîna pe telefon şi sună familia poetului.
— E treaz, nu-i aşa? întrebă nevasta.
— Da! răspunse activistul, uşor nedumerit.
— Păi, rîse ea, trebuie să-l îmbătaţi cui. Cînd e lucid n-are pic de talent.
Fericiţi, aduseră imediat o sticlă de coniac. Poetul o privi cu scîrbă. Telefonară din nou nevestei:
— Ah! am uitat, făcu ea, nu bea decît vodcă.
Cei din Secţie se executară rapid. Pentru orice eventualitate, făcură rost de o ladă întreagă. Poetul dădu gata, la iuţeală, patru sticle. Pe la jumătatea celei de-a cincea, privirile prinseră să-i steclească. Cînd ajunse la fund, părea deja alt om. Sări de pe scaun şi, mişcîndu-se vioi prin încăpere, se interesă care-i problema. I se întinse textul Pluguşorului. Marele clasic îl parcurse rapid, îndreptă din mers cîteva rime, spre uimirea celor din jur, care abia acum realizau ce înseamnă un geniu, apoi ridică întrebător privirile.
— O rimă la omul nou! Strigară în cor cei din Secţie.
— Erou: – zise poetul, înşfăcînd o nouă sticlă şi dînd-o pe gît.
Cuvîntul îl lovi cu putere. Şi-n lumina care-i umplu pe neaşteptate, se iviră deodată, limpede şi apăsat, versurile mult căutate:
„Iar noi luptînd pentru omul nou/ La spusa marelui Erou”.