Anunț
Pe șoseaua națională București-Bacău a fost găsit un porc.
Se pare că a căzut dintr-un camion care a luat curba cu o viteză neadaptată la trafic.
Proprietarul e rugat să se adreseze Fabricii de îngrășăminte chimice Mărășești, la care se află, de cîteva zile, porcul.
Cît mai repede însă.
Fabrica e în pragul falimentului și nu mai are bani nici pentru becul de la intrare, d-apoi să mai hrănească un animal de pripas, pentru care Bugetul pe anul în curs nu prevede nici o sumă.
Miliardara, la Paris
Ioana Carambuș, nevasta omului de afaceri Sorin Carambuș, îmbogățit dintr-o afacere cu bibilici drogate, a venit la Paris să petreacă Revelionul.
Și-a cărat pînă aici și și-a pus pe ea tot ce are mai scump prin casă:
Brățările, căciula din China, manșonul și, evident, vizonul care face o avere.
La Paris, blănuri scumpe au numai miliardarele. Din acest punct de vedere, Ioana Carambuș se poate mîndri că se îmbracă asemenea unei miliardare.
Numai că ea nu știe un lucru:
Miliardarele își pun blana doar pentru cît să coboare din limuzină și să intre în magazinul ultraluxos.
Mîndră nevoie mare, Ioana Carambuș își plimbă blana pe stradă, prin metrou, prin parcurile pustii, străbătute doar de negri flămînzi și obraznici, ba chiar și pe la magazinele cu produse second-hand. Peste tot, cei întîlniți în cale, femeile mai ales, întorc capul după ea. Ioana crede că-i invidiată și se înfoaie și mai tare.
Numai că parizienii n-o invidiază, ci o suspectează.
Văzînd-o, își spun:
— E o miliardară excentrică, joacă într-un film sau e o hoață.
Prima și ultima variantă par îndoielnice.
— Da, joacă într-un film! – cad de acord cei mai mulți.
Foișorul lui Ceaușescu
Ca să ajungi la foișorul de vînătoare al lui Ceaușescu trebuie să treci mai întîi pe lîngă casa pădurarului.
N-ar fi nici o problemă.
Ai mai trecut pînă aici, venind de la București, pe lîngă multe alte case, unele chiar mai dihai decît casa pădurarului. Cum în pădure se intră fără bilet, văzîndu-te pe șosea, dinăuntru nu va ieși nimeni ca
să-ți ceară banii sau delegația proaspăt ștampilată. Tocmai asta e nenorocirea, că nu iese nimeni. Dacă ar ieși, s-ar speria, poate, cîinii, care se năpustesc la roțile mașinii, scoși din sărite că acestea se învîrtesc fără să le ceară lor permisiunea.
După ce lași mașina într-un loc mai larg, s-o poți întoarce, apuci pe o potecă jilavă la ora asta a zilei, cînd soarele n-a urcat pînă în punctul culminant al carierei sale de 24 de ore.
Foișorul se deslușește cu greu dintre crengile încărcate de fructe de pădure, pe care nu le culege nimeni azi, cînd merele se aduc din Australia, iar gutuile, din Chile.
Urcăm pe treptele șubrede pînă sus.
Înjghebarea de scînduri are două paturi, o măsuță, o ferestruică, la care se vede și acum șănțulețul pentru țeava puștii, godinul cu imitație de braț de lemne, deoarece, în realitate, funcționa ca o sobă electrică alimentată de la rețeaua trasă pînă aici, pe stîlpi de beton, doar pentru foișor.
Ceaușescu ședea o oră-două pînă la venirea ursului, ales cu grijă de o armată de vînători și lucrători de la Direcția a V-a.
Bea cafele, juca table cu gărzile.
Înainte de a descinde la locul de vînătoare, se curăța zăpada prin topirea cu lămpi de carbid și i se bătătorea poteca. Securiștii tropăiau în sus și-n jos, pînă cînd noroiul se întărea mai ceva ca asfaltul.
De aici și cîntecelul care circula prin părțile locului:
„A venit ursulețul / Gata și drumulețu’.“
Ursul venea totdeauna la fix.
Doar în pijama
Partenerul de popice al lui Tache Varotanu șade o stație mai încolo, într-un bloc căruia constructorul a uitat să-i pună balcoane. Pentru a le suplini, locatarii au meșterit la ferestre niște dispozitive din țevi furate de pe șantierul noului cartier. De țevi spînzură cam tot ce crede gospodarul că trebuie să stea afară, la rece, pentru că nu mai are loc în frigider: caltaboși, ulcele cu lapte pe cale de a se prinde, șunci de forma și tăria unor cărămizi, cîrnați ca niște colaci din sîrmă.
Dacă o iei pe jos, poți merge pînă la blocul respectiv fără să te îmbraci, doar în pijama și în papuci. Treci mai întîi pe lîngă un bloc abia dat în folosință. Pe unul dintre balcoane (al administratorului, mai mult ca sigur) stă prinsă în cuie o lozincă uriașă.
Litere de-o șchioapă, decupate din hîrtie albă, de împachetat, ne aduc la cunoștință că:
„Sub conducerea partidului, înfăptuim programul de înaintare pe culmile civilizației moderne, spre comunism!“
Dedesubt, atîrnate pe sfori grosolane, fîlfîie în vînticelul dimineții rufele puse la uscat de gospodina apartamentului: izmenele lui bărbatu-său, furoul ei, un trening fără un crac, două prosoape, cinci batiste, o cămașă cu poale lungi și o rochie de mireasă, rămasă prea strîmtă.
Îi urmează un magazin de confecții închis de un an și jumătate. De praful depus, rochițele de pe manechine au devenit, din roșii cu buline, de un cenușiu compact. Trecerea vremii a făcut ca una dintre domnișoarele de ghips să rămînă ciungă.
Pe un carton așezat pe o imitație de frunze îngălbenite, se dă publicității acest text:
„Dacă iubiți aleile troienite de frunze ruginii,
Dacă iubiți degetele ude ale ploii,
Dacă iubiți fenomenul nostalgic al acestei zile,
Dacă iubiți toamna, bucurați-vă de ea!
Bucurați-vă de ultimele zile însorite și de primele zile ploioase!
Bucurați-vă de bogățiile de culori ale naturii și… Încoronați-vă în ea!
Întâmpinați toamna în ultimele creații vestimentare de toamnă:
Rochii, fuste, bluze, pantaloni, costume, impermeabile, pardesie.
Pentru toamna aceasta, natura și-a pregătit veșminte noi.
Dar dumneavoastră?“
Tache Varotanu iese din casă doar în papuci și în pijama. Numai că el n-o ia pe trotuar, cum ar fi normal, ci se urcă în autobuzul 305, fără a ține cont de cele consemnate pe bucata de tablă bătută strîmb în stâlpul căzut într-o rînă:
Atenție!
Pericol de accident
Stația de urcare este stația de sosire din P-ța Cîrțan.
Vă mulțumim.
Nimeni din mașină nu tresare la vederea cetățeanului mititel, cu obrazul neras sub fesul turtit, numai în pijama și în papuci.
Toți cei care-l văd cred că-i vorba de un nebun scăpat de la ospiciu.
Și se tem să-i facă observație.
Nu știu dacă e un nebun liniștit sau furios.
Alei de spital
Atmosferă de spital, toamna.
Stă în aer ceva melancolic, de salon cu bătrîni pe moarte. Copacii, cu frunze efemere, tînjesc după vara care a trecut, ca și viața. În rondurile perfecte, iarba încărunțește iremediabil. Pe aleile pietruite, ale căror margini strălucesc în albul unui var hiperoptimist, se aliniază Panouri cu fragmente semnificative din Regulamentul de Ordine Interioară:
Este interzis bolnavilor:
– să stea de vorbă la gard cu membri de familie sau cu cunoscuți;
– să fie vizitați de mai multe persoane în același timp;
– să stea pe băncile din curte în ținută necorespunzătoare;
– să stea pe iarbă, să rupă flori sau crengi din pom;
– să arunce hîrtii, cotoare de mere și mucuri de țigări prin curte.
Cei ce nu vor respecta aceste reguli vor fi externați imediat!
Printre aceste avertismente se plimbă, fără să le vadă, bolnavi pe cale de a se însănătoși. De sub poalele halatelor cafenii, strînse cu un cordon înnodat în față, ies pantalonii de pijama, aceiași pentru ambele sexe.
Pășesc încet, fără vlagă, așa cum le stă bine unor bolnavi, chiar dacă unii ar putea s-o rupă la fugă.
În ușa unei clinici, un asistent subțiratic, în halatul lui strălucitor de alb, trage tăcut din țigară.
Fumul se ridică în aer, lung și melancolic.
Într-un rol secundar
Nicu Lăluci fusese angajat temporar, fără carte de muncă, să joace, în filmul american Pirații Atlanticului, pe unul dintre pirații de rînd: Piratul nr. 3, cum scria în drafturile de pe tăblițele secretarelor de platou și cum avea să fie trecut – îl asigurară, la încheierea contractului, bătîndu-l pe umăr în stil yankee – pe genericul de final.
Filmările se desfășurau undeva pe lîngă Brașov, într-un loc pe care producătorii îl considerau ideal. De pe dealul situat nu departe de balta cu nava, un ofițer al Gărzii de Coastă americane putea zbura cu parapanta pînă pe puntea corăbiei, pentru a-i soma pe pirați, cu pistolul, să lase săbiile jos și să-și ducă mîinile la ceafă, depărtîndu-și picioarele.
Acțiunea se petrecea pe o corabie din secolul al XVII-lea, atacată și cucerită de pirați.
Parapanta, ofițerul Gărzii de Coastă și SMS-ul pe care fata cea mare a căpitanului îl trimitea iubitului ei din New Orleans, angajat la o stație de benzină, țineau de ceea ce regizorul numea modernizarea unei întîmplări tradiționale.
Ca să se vadă că sînt pirați și nu membrii unei expediții științifice la Polul Nord, cei care jucau rolurile lor purtau o banderolă neagră la ochiul stîng.
Cum bugetul peliculei era destul de sărac, producătorii americani se gîndiseră să filmeze în România. Aflaseră de la alți producători că aici locația era ieftină. Pe lîngă faptul că aveai la dispoziție un decor sălbatic, de-a gata, fără a mai fi nevoie de bani și trudă pentru amenajarea lui, băștinașii se învoiau bucuroși să joace ca figuranți, fără să ceară nimic. După încheierea filmărilor se întorceau în orășelul, în sătucul sau în cartierul lor, împodobiți de faimă:
Jucaseră într-un film american!
Ținînd cont de notorietate, unii erau angajați de televiziuni să prezinte meteo în ținută de pirat sau să candideze la parlamentare din partea unei formațiuni de Opoziție, alegîndu-și drept slogan:
„Deși am doar un ochi, văd mai bine decît cu doi încotro trebuie să meargă țara!“
Alții, considerînd că un contract încheiat cu o firmă americană le conferise automat imunitate, se apucau de furturi din vagoane sau de trafic de influență.
Nu puțini își găseau joburi chiar în localitățile de unde veniseră.
Un proprietar de prăvălie, care vindea oale de noapte sau robineți cu defecte, îl angaja pe proaspătul erou ca lucrător cu ziua.
Purtînd în jurul capului o banderolă pe care scria Am jucat într-un film american ce va veni în curînd și la noi, respectivul făcea reclamă produsului într-o engleză stîlcită, despre care susținea că se vorbește în Sudul conservator al Statelor Unite.
A fi pirat într-un film care se petrecea în Atlantic și era filmat pe o baltă de lîngă Brașov nu era cine știe ce dificultate. Greul îl ducea interpretul principal. El trebuia să se agațe primul de frînghii pentru a sări pe puntea navei atacate. El trebuia să-și încrucișeze sabia cu spada Piratului-șef și tot el trebuia să rămînă prostit de frumusețea fără egal a fiicei căpitanului. Care fiică n-avea ce căuta, de obicei, pe o corabie, nici măcar din secolul al XVII-lea, datoria ei sfîntă fiind de a sta acasă și de a-și păstra cu strășnicie virginitatea. Asta spusese și interpretul principal – un actor ce se credea cult –, dar producătorii, care-i impuseseră scenaristului plasarea junei pe corabia lui taică-său, își aveau, desigur, socotelile lor. Una dintre ele consta în faptul că interpreta – o actriță debutantă – le făgăduise o sponsorizare din partea unchiului dinspre mamă, unul dintre cei mai mari traficanți de droguri din America Latină.
Ceilalți pirați, interpretați de amatori, n-aveau prea multe lucruri de făcut.
La un semn al regizorului, ei trebuiau să se lege la cap cu un batic roșu, să-și scuipe în palme și să se agațe de frînghii. Rămînea, totuși, o mare problemă. Problema cîrpei negre care trebuia purtată peste ochiul stîng.
Din afară, lucrurile păreau ușoare. Iei o bucată de cîrpă neagră, o tai în fîșii, cu foarfecă, și te legi cu o fîșie peste ochi. Dinăuntru, adică de sub fîșia neagră, lucrurile erau nițel mai complicate. Vederea omului e binoculară. Drept urmare, nimic nu poate fi mai sîcîitor decît un bandaj sau o cîrpă neagră peste un ochi sănătos. Desigur, sînt în lumea asta și ființe care n-au nici o problemă să poarte nu unul, ci două, ba chiar și zece bandaje pe un ochi. E vorba de ființele care au vederea monoculară: găinile, de exemplu. Filmul nu era însă unul de animație. Din păcate, desigur, pentru că nici n-ar fi costat atît de mult. Era musai să fie folosiți oameni. Numai că oamenii se obișnuiau cu greu să poarte semnul distinctiv al piraților din toate cărțile și filmele de aventuri. După cîteva zile, mulți abandonau. Își rupeau banda de pe ochi și plecau din tabăra de filmare zicînd ceva ce producătorii nu înțelegeau, deoarece nu știau o boabă românește.
Norocul lor.
Dacă ar fi știut, și-ar fi dat seama că sînt înjurați de mamă în public și ar fi fost obligați de minima onoare bărbătească să se încaiere cu tipii.
Problema nu era că tipii ar fi putut să-i bată măr.
Problema era că tipii s-ar fi putut lăsa bătuți măr, pentru a obține apoi, grație avocaților care roiau ca albinuțele în jurul taberei, despăgubiri materiale înspăimîntătoare.
Alții, mai șmecheri, care jucaseră ca figuranți și-n alte filme, cereau pur și simplu bani pentru imaginea lor publică (fuseseră obligați să treacă drept chiori, cînd ei nu erau), ba chiar și o primă de asigurare, pentru eventualitatea c-ar fi avut probleme cu vederea la ochiul sting.
Nicu Lăluci, pe care echipa îl descoperise stînd încă de dimineață în barul „La John și Mary“ din fosta baie comunală a Vintilesei, avea față de toți ceilalți un mare avantaj:
Era chior de-adevăratelea.
Pentru el, a purta banda neagră pe ochiul stîng nu era nici o problemă, ba, mai mult, era chiar o nevoie.
Ce nu știa echipa era că Nicu Lăluci avea însă și un enorm dezavantaj:
O iubită ce voia să plece în Italia, la cules de floarea-soarelui cu mâna.
Un asemenea lucru nu e pentru majoritatea oamenilor un cusur.
Pentru Nicu Lăluci era, și de asta aveau să-și dea seama americanii mult mai tîrziu, cînd nu se mai putea face nimic.
Lucrurile au mers normal cîtva timp.
Mai precis, pînă cînd Nicu Lăluci primi un telefon de la iubită.
Aceasta îi spuse printre lacrimi (plîngea!) că-l iubește, că nu-l va uita niciodată, dar că trebuie să plece în Italia.
Acolo, desigur, o să se mărite cu un italian bătrîn și bogat, pe care nu-l va iubi, sufletul ei rămînînd al lui, al lui Nicu Lăluci, chiar și cînd trupul va fi al celuilalt. Nicu Lăluci începu și el să plîngă în hohote.
Nu la fel de tare ca ea.
Avea, din păcate, un singur ochi, în timp ce iubita avea doi. La un moment dat, ea a zis: Iartă-mă, trebuie să închid! – și a închis. Rămas cu receptorul la ureche, Nicu Lăluci prinse să se perpelească. Mai tîrziu, după arestare, avea să spună că tocmai această întrerupere îl dăduse gata. Mi-a trecut prin cap – va explica el anchetatorilor – că tocmai cînd îi mărturisea cît de mult îl iubește, se năpustise asupra ei un grup de violatori.
Anchetatorii surîseră și schimbară priviri semnificative, deși Nicu Lăluci era sincer.
Oricum, la cîteva minute de la întreruperea convorbirii, Nicu Lăluci se urca într-una dintre mașinile de pe platou și o pornea către Vintileasa. Luase cu el o sabie de recuzită, pentru a-și scoate iubita din ghearele violatorilor, și o casetă cu bijuterii false, ca să i-o dea drept mîngîiere pentru cumplita încercare prin care trecuse. A mers așa mult timp, pînă cînd, făcînd pană la roata din spate, a reușit să tocească janta. Producătorii au alertat Poliția pentru furtul unor bunuri trecute pe inventar. Mașina nu era făcută să circule pe drumurile publice. Era mașina cu care iubitul fetei căpitanului, alarmat de SMS, o pornea de-a lungul Americii pentru a-și salva iubita din mijlocul Oceanului Atlantic.
Echipajul de Poliție pornit în urmărirea lui l-a găsit pe Nicu Lăluci stînd pe o bancă din marginea șoselei și bocind de zor.
Cu un singur ochi, desigur.