Peştera Nerja, de lîngă localitatea cu același nume de pe Costa del Sol, e trecută ca neapărat de văzut în toate pliantele, albumele şi ghidurile destinate Spaniei. Lumea e plină de peşteri. Nu cred să existe ţară lipsită de vreo cîteva grote, dat fiind că peste tot, cu mii sau cu milioane de ani în urmă, apa, mai rău ca un şoricel, a prins să roadă scoarţa pe dedesubt. Peştera de la Nerja nu e singură pe lume. Oricît de aprig ar trudi pliantele s-o prezinte drept deţinătoarea celei mai groase coloane din lume, formată din fuziunea unei stalactite cu o stalagmită. Şi totuşi, spre deosebire de alte numeroase surate de pe planetă, inclusiv din ţara noastră, peştera de la Nerja aduce bănuţi cu duiumul. Asta în timp ce altele consumă bănuţi. Pentru a ajunge la această postură de invidiat, peştera Nerja a fost supusă unui intens proiect de civilizare. Cine n-ar vrea să se vîre într-o peşteră? Mai ales dacă în ghid scrie că datează de milioane de ani, și că are stalagmite şi stalactite? În asemenea grotă, orice turist îşi pune cîteva întrebări neliniştitoare, între care, la loc de cinste, se numără şi cea privind străbaterea peşterii. Aşa cum a învăţat el la şcoală, o peşteră e ceva sub pămînt, cu pereţi umezi, înşirată labirintic, dar mai ales cu noroi pe jos. În timpul vacanţei, doamnele sînt dispuse la unele concesii pentru a se putea lăuda pe facebook colegilor de serviciu și la întoarcerea acasă cu ce poze extraordinare s-au pricopsit ele în Spania, în Thailanda sau în Honolulu. Neînduplecarea lor e fermă însă cînd vine vorba de picioruşe. Preastrălucitele doamne ar merge oriunde le-ar spune ghidul:
Și pe o calotă de gheaţă de la Poli.
Cu o singură condiţie:
Să nu-şi strice pedichiura!
Isteţi, cei din Nerja au ţinut cont de această trăsătură shakespeareană a firii feminine. Drept urmare, păstrînd caracterul geologic al peşterii, ei au pus-o la punct atît de bine că poţi merge kilometri întregi prin grota omului primitiv fără nici o problemă. Pentru aceasta, întreg traseul a fost asfaltat şi luminat mai ceva ca o stradă principală din Londra sau Paris. Mai mult, deoarece peştera presupune urcuşuri şi coborîşuri, treptelor de asfalt le-au fost adăugate bare metalice de care gingaşele doamne să se prindă pentru a nu pica şi a risca julirea născiorului.
Sensuri de circulaţie marcate de indicatoare
Vizitarea peşterii presupune un traseu bine stabilit. La un moment dat, strada, pentru că nu-i pot spune altfel, are două sensuri: de dus şi de întors. Natura umană e astfel alcătuită încît un om biped, ca şi un patruped, de altfel, văzînd că e pe cale să se izbească de un altul, venind din sens invers, se dă la o parte pentru a-i face loc. Sînt însă şi cetăţeni care refuză categoric o asemenea concesie. Dacă, de exemplu, merg pe o stradă pustie, lată de vreo zece metri, şi întîlnesc venind din sens invers un camion, ei nu s-ar da la o parte nici în ruptul capului. La asemenea situaţii s-au gîndit cei din Nerja cînd au înzestrat traseul din peşteră cu sensuri de circulaţie. O săgeată albă îţi arată, cu vîrfu-i expresiv, sensul de ducere. Alături, o săgeată cu vîrful invers exprimă limpede adevărul că pe acolo e drumul de întoarcere. Poftitorii la vîrîtul în peşteră sînt oameni civilizaţi. Şi-n această ipostază, semnele de circulaţie au o mai mare putere asupra lor decît Tablele Legii asupra lui Moise. Drept pentru care, de cînd s-a dat în funcţiune peştera pentru oamenii secolului XX, din 1959 adică, nu s-a înregistrat nici o ciocnire cît de mică între doi turişti.
Cum intri în peşteră, ghidul prinde a depăna obişnuitele texte despre oamenii care trăiseră aici în urmă cu mii de ani, despre denumirile date diferitelor încăperi – Bethleem, Camera de balet, a Fantomelor sau a Cataclismelor –, despre ce-ar putea trezi în memoria culturală a turistelor forma stalactitelor şi stalagmitelor, despre imensitatea grotelor, despre faptul că ele se desfășoară pe kilometri întregi, dar că, pentru public, e deschisă doar o miime din adevărata peşteră. Strădaniile de Sheherezadă ale ghidurilor îţi produc o adevărată plăcere. Nici că se putea mai bună ocazie de a împleti groaznicul cu plăcutul. Pe de o parte, te afli într-o grotă înfiorătoare, prin care se alergau cu mii de ani în urmă, pentru o ciosvîrtă, strămoşii noştri păroşi, care nu inventaseră încă Mac Donald-ul, pe de alta, te simţi mai în siguranţă decît în interiorul Casei Albe. Poteca de asfalt e luminată atît de bine c-o poţi stăbate şi orb fiind. De sus, din tavanul cu stalactite, susură o melodie de bal. Din loc în loc, poteca deschide o paranteză pentru a putea cuprinde cîte o bancă, pe care să-ţi tragi răsuflarea.
Geniala sinteză dintre sălbăticie şi civilizaţie, dintre vîrîtul în sperieţi şi comoditatea finelui de mileniu face peştera de la Nerja extrem de rentabilă financiar. Beneficiind chiar şi de un program (iarna: 10.00-14.00; 16.00-18.30; vara: 10.00-14.00; 16.00-20.00), peştera îţi pune la dispoziţie stalactitele şi stalagmitele din dotare contra sumei de patru dolari. Înmulţiţi costul biletului cu numărul celor morţi să se laude c-au fost timp de două ore într-o grotă locuită cu mii de ani în urmă de primitivi preistorici şi vă veţi da seama ce pleaşcă e peştera pentru cei din Nerja.
Dar nu numai atît.
Adevăraţii bani se scot dintr-o afacere la care numai un spaniol se putea gîndi. În fiecare an, timp de două săptămîni, are loc aici Festivalul din peşteră.
Ce înseamnă asta?
Într-una din grote, poreclită Camera de balet, au loc spectacole de teatru, balet, operă. Pereţii grotei, în urmă cu mii de ani martori ai violenţelor la care se dedau strămoşii noştri lipsiţi de Constituţie, alcătuiesc o inestimabilă cutie de rezonanţă. Sunetul dulce al viorii se aude aici la fel de limpede ca şi la Scala din Milano. Nu pentru asta însă dau năvală turiştii să cumpere locuri ce ajung să atingă, la negru, incredibila sumă de 800 de dolari, întrucît rezervările se fac cu doi ani înainte. Ei se dau de ceasul morţii să fie spectatori la un concert de muzică simfonică, adormitor pentru mulţi dintre ei, deoarece nimic nu e mai crazy, ca să apelez la vocabularul american, decît un concert de Mozart avînd deasupra capetelor, sus, pe bolta depărtată, un ţurţure ce-ar putea să-ţi găurească ţeasta mai ceva ca o rachetă de croazieră, deşi la intrare ţi se dau toate asigurările că ţurţurii sînt în serviciul ordonat.
Să nu credeţi că organizatorii n-au luat în calcul toate exigenţele sălilor de concert moderne!
La ora vizitei mele, se lucra de zor la amenajarea scenei. Aranjate în amfiteatru, cîteva sute de scaune făceau obiectul unei crunte lustruiri. Trecînd de sala concertului, am dat peste alţi inşi, care făceau cioca-boca. Erau, mi s-a spus, cei ce aranjau vestiarele. Pentru că am uitat s-o spun:
Artiştii nu vin de afară îmbrăcaţi în Ofelia sau Desdemona, ci se pregătesc în linişte, cum se întîmplă la Scala din Milano sau la Opera din Paris, în cabinele vestiarelor, amenajate, evident, în grote mai mici.
Surprins în delict de coborîre
Festivalului din august i se adaugă o altă sursă importantă de venituri:
Fotografiile pe fundal de grotă multimilenară.
După ce-ai luat tichetul, dînd să intri, ți se vîră sub nas un fluturaş în cinci limbi care te îndeamnă:
Vă rog, priviţi-vă fotografia la ieşirea din peşteră!
Cu bucăţica de hîrtie în mînă, te uiţi în dreapta şi în stînga buimăcit. Nu mai înţelegi nimic. Ştii c-ai dat patru dolari ca să împărtășești marea fericire de a vizita grota de la Nerja. De ce să-ţi priveşti fotografia la ieşire? O ai în paşaport, bine mersi, cu urechile cît mai clare, cum cer regulile. Năucit, faci primii paşi în grota care te mai linişteşte puţin, deoarece seamănă uimitor cu o sală de bal. N-apuci să pui însă piciorul pe treapta a treia sau a patra că, ţîşnind de după o stîncă, un aparat de fotografiat te orbeşte cu explozia blitz-ului său. Dacă n-ar fi ghidul, ai crede că e vreo tradiţie transmisă la Nerja de zeci de mii de ani, din generaţie în generaţie, de la păroşii goi pur și simplu pînă la păroşii vîrîţi în nădragi. Ghidul, care le ştie pe toate, că de aia e ghid, te lămureşte imediat, trimiţîndu-te la fluturaşul primit la intrare. După ce ieşi, cu acest bilet în mînă, îţi poţi vedea fotografia care te surprinde în delict de coborîre a scărilor. Surprins, nu-i o metaforă, deoarece unii mai puţin tari cu firea, la ţîşnirea luminii încremenesc de parcă ar fi fost trăzniţi. Eu, însă, dintr-un motiv care-mi scapă, am continuat să păşesc mai departe. La încheierea vizitei, toată lumea năvălea curioasă, dînd ascultare îndemnului de pe hîrtiuţă, să-şi vadă fotografia. Spre surprinderea fiecăruia, poza e servită cu o întreagă garnitură. Vîrîtă într-o pagină zimţată, amintind stalactitele şi stalagmitele, a unui pliant avînd drept motto următoarea definire a Peşterii:
„Un templu miraculos pe care l-a construit apa cu mîinile sale”.
Pliantul conţine note despre Grotă în limbile de circulaţie internaţională şi imagini ale principalelor încăperi. Nu-i obligatoriu s-o cumperi, dacă te gîndești că face zece dolari. Care turist e însă în stare să reziste tentaţiei? Mai ales că membrii fiecărui grup îşi trec unul altuia pozele şi îşi dau cu părerea despre cum au ieşit.
Şi, astfel, Peştera aduce Nerjei un venit substanţial.