Babysitter
De la Londra, unde a ajuns prin bunăvoința unei rețele de trafic de carne vie, Carmenuța, fata cea mică a lui Ghiță Florocea, îi trimite tatălui, de Paști, de Crăciun și de Ziua Bărbatului, ilustrate cu Turnul Londrei, de care face rost pe gratis, pentru că sînt distribuite prin stațiile de metrou din Centru de o organizație de luptă împotriva experimentelor mediatice pe cintezoi.
După mai multe eșecuri ca prostituată, Carmenuța s-a angajat pe post de babysitter la o negresă din suburbii, care trăiește în concubinaj cu un înalt funcționar de la Vamă, Departamentul Ceai vărsat.
Cînd se îmbată la barul din Centru, Ghiță Florocea mărturisește, plîngînd, că fiică-sa a ajuns ca o batoză de cînd lucrează ca babysitter.
Nu se poate stăpîni să nu se îndoape cu dulceața pe care copilul, mofturos cum e, refuză s-o mănînce.
Balerinele proletare
În cinstea Zilei de 7 noiembrie, Comitetele sindicatelor de la Operă, Teatrul Național, Tipografia „Culesul de tip nou“ și Fabrica de confecții „Războiul roșu“ au hotărît în unanimitate, prin aplauze prelungite, ținerea unui bal.
Al fruntașilor muncii manuale și ai muncii intelectuale.
Balul, la care Tipografia dădea bărbații și celelalte sindicate, femeile, urma să se țină la Casa de Cultură a Sindicatelor, singura clădire din zonă care oferea condiții pentru o manifestare atît de importantă cum era una dedicată Marii Revoluții din Octombrie.
Dispunea, alături de WC-uri cît de cît curate, fără de care un bal e de neconceput, și de un birou în care se puteau odihni, între două hore, tovarășii de la Centru.
Mîndria așezămîntului o constituia însă Sala de festivități.
O sală imensă, cu podeaua dată cu motorină, mirosind a casă nouă și a sărbătoare, lustruită strașnic.
În unele locuri, atît de lustruită, că reflecta, asemenea unei oglinzi, tavanul împodobit cu hîrtie creponată și baloanele atîrnate de sforicele. Hîrtia creponată avea să fie ruptă de bărbați și agățată de gîtul partenerelor de dans, într-un fel de înlănțuire simbolică, iar baloanele, atît de sănătoase acum, urmau să fie sparte, cu acul, de cei care reușeau, în pauza unui dans, să se salte în sus pînă la ele.
Ne aflăm cu întîmplarea în 1952.
A fi muncitor trece drept un ideal greu de împlinit, și a fi îmbrăcat bine și a avea ochelari, o sfidare adresată clasei muncitoare, care poartă șapcă și salopetă. Așa că, în unanimitate, fetele de la Operă, splendidele balerine, se îmbrăcară cu ce avură mai prost pe acasă, împrumutînd chiar și de pe la vecini, pentru a veni la bal sub înfățișarea unor muieri lălîi, șlampete, cu pantofii scîlciați, cu rochiile jegoase, jalnice în exterior, dar mîndre, demne în interior.
Lipsite de orice complex, fetele de la Confecții luară balul așa cum trebuia luat un bal.
Se gătiră cu ce aveau mai bun, se pomădară și se făcură frumoase, strălucind cu mult deasupra bietelor fete de la Operă, care se chinuiau, cu forța talentului lor nativ, să joace cît mai natural posibil rolul unor tovarășe care urmează cursurile serale de marxism-leninism, militează pentru drepturile femeii muncitoare și nu dau nici un ban pe cochetărie, frumusețe feminină și alte năravuri burgheze.
Drept urmare, bărbații de la Tipografie se bătură să ia la dans fetele de la Confecții, crezînd că sînt balerinele de la Operă.
Secvență
Un ins subțire, cu țăcălie de intelectual, vrea un pui mai mare.
Cu degetele pline de sîngele spălăcit al puilor, vînzătoarea împinge pe sticla tejghelei restul în monede de cincizeci de bani, coclite și unsuroase.
În pungile de plastic zac pui grași și transpirați, cu labele alături, întoarse ca într-un balet.
Autobuz modern
Noile autobuze nu mai pot porni din loc cu ușile deschise.
Mașina stă în stație de vreo jumătate de oră. Puhoiul din jurul tăbliței s-a prăvălit asupra mașinii. În cîteva clipe, scările sunt ciorchine de oameni. Fericiții călători, ținîndu-se cu o mînă de bara dispărută undeva, între presații dinăuntru, aruncă în jur priviri mîndre, de inși care au reușit în viață. Maxilarele de cauciuc ale ușilor au încercat zadarnic, fîșîind și sforăind, să-i înghită pe atîrnații de pe scări.
Apoi motorul a fost tăiat brusc.
O liniște suspectă stăruie în autobuz.
Călătorii privesc posomoriți pe fereastră.
Nici afară, în stradă, nu sunt lucruri prea vesele.
Sub calma plîngere a ninsorii, marele bulevard e tot numai un vaier de la derapajul mașinilor.
Autobuzele greoaie, cu burdufurile de cauciuc făcute ferfeniță, se dau de ceasul morții ca să se urnească din loc. Roțile se învîrt nebunește, scuipînd zăpada ca un gater rumegușul, un fum înecăcios țîșnește din țeava de eșapament și învăluie hardughia.
Grație acestei sforțări, mașina se mișcă un centimetru, doi și se oprește.
Lumea dinăuntru, vîrîtă în șube mițoase și paltoane tocite la guler, se încordează odată cu vehiculul, ca și cum ar vrea să-i dea o mînă de ajutor.
Cîțiva metri mai încolo, în plină intersecție, pasagerii unei Dacii împing de zor, cu căciulile date pe ceafă, descheiați la paltoane, scoțînd aburi. Caroseria unui camion arde la un foc mic, ca un porc pus la pîrlit. A înghețat motorul și șoferul i-a dat foc, să-l dezghețe. Un agent se interesează de actele unui contravenient la regulile de circulație. Două mașini s-au ciocnit și șoferii lor se înjură de mamă.
— Hai, domnule, dă-i drumu’ odată! – strigă cineva din mulțimea strivită înăuntru.
— Nu poate, domnule! – aruncă altcineva, mașinile nu pornesc cu ușile deschise!
Șoferul a lăsat volanul și-a plecat după țigări. Se întoarce după un sfert de ceas și, punîndu-și mîinile în șold, întreabă dacă nu s-au hotărît să coboare.
Nu, nu s-au hotărît!
— Dați-vă jos de pe scară! – se oțărește, din autobuz, o femeie mărunțică.
— Dă-te matale, dacă vrei să pornească! – răspund, rînjind, niște golani fără bilet și, lucru mult mai grav, fără serviciu.
Trece un timp lung, nesfîrșit, ca un marfar prin fața barierei lăsate.
Șoferul se resemnează.
Urcă la volan, arde un pumn dispozitivului de blocare și răsucește cheia în contact.
Autobuzul o rupe din loc cu ușile deschise.
Inșii de pe scări se rostogolesc pe carosabil.
Șoferul e mulțumit.
Asta și urmărise.
Acum poate să închidă ușile.
Măsuri spectaculoase
Noul guvern luă de îndată măsuri spectaculoase, menite a-i apropia pe demnitari de poporul alegător.
Miniștrilor li se interzise să vină la ședințe cu automobilul. Aveau voie cel mult să folosească trotineta, și aceea dată de SPP, care, în acest scop, cumpărase un lot întreg din Japonia. Era o trotinetă specială, folosită de japonezi în confruntarea cu ambuteiajele absolute din marile orașe. Cînd circulația se bloca pe o lungime de cîțiva kilometri, japonezul cobora din mașină, punea în funcțiune trotineta înzestrată cu un bord computerizat și o pornea printre mașini.
Cînd nu mai putea răzbate, trotineta se transforma automat în elicopter, grație unui senzor plasat în roata din față.
Pentru a fi și mai dihai, premierul vru să apară la Guvern pe patine cu rotile.
Se opuse însă SPP-ul, motivînd că lucrătorii săi nu știu să le folosească.
E drept, au o angajată care vine la serviciu pe patine cu rotile.
Numai că aceasta n-are pregătire de luptătoare: lucrează la Contabilitate.
Umblă pe patine cu rotile de cînd a lăsat-o bărbatu-său și ea vrea să arate lumii că nu suferă.
Cînd o să-i treacă amarul, s-ar putea să-i facă greață vederea unei patine cu rotile.
Pe vreme de iarnă
În ultimul vagon al cursei Buzău-Pătîrlagele, pe vreme de iarnă. Afară, dincolo de ferestrele care nu se închid bine, un vînt subțire spulberă troienele. Nori albi umblă încolo și încoace, fără să-și găsească rostul în viață. Se văd, departe, satele pe timp de iarnă, pitite sub acoperișuri grele de omăt, dincolo de cîmpia cu zăpadă puțină.
Aici, în vagon, se joacă, pătimaș și cu energie, poker.
Miza:
Vederea de pe peretele compartimentului, înfățișînd o jună căreia vîntul dă să-i ridice fusta.
Cîștigătorul o va lua acasă, după ce învinșii o vor desprinde din perete cu șurubelnița pe care o poartă fiecare în buzunarul de la piept, ca pe un trabuc.
Navetiștii au pus pe genunchi paltonul, cu căptușeala ruptă, al unuia dintre ei și, cu țigara în colțul gurii, închizînd un ochi de usturimea fumului uscat, bat cărțile nou-nouțe.
Alături, pe bancheta unsuroasă, ninsă prin fereastra care nu se închide, pentru că i-a fost furat mînerul, moțăie un tip între două vîrste. Ori de cîte ori trenul frînează brusc, dă să cadă înainte și chiar pornește greoi, tăind cu umărul aerul asudat.
Trenul o ia din loc lin și el își revine, lovindu-se ușor cu spatele de banchetă.
Navetiștii au încheiat o partidă, scor 10-7 pentru cei de pe bancheta mea, și acum împart cărțile pentru alta, la fel de pasionantă ca și cea dinainte. Tînărul blond, cu obrazul rotund, de pe bancheta opusă, s-a lăsat într-o rînă, ca într-un fotoliu, și, privind mijit prin fumul de țigară, umblă expert cu dreptunghiurile de carton lucioase și pestrițe, ca niște petice rupte dintr-un tapet.
Vine controlorul.
— Bună ziua, biletele, vă rog!
Mă vede și se întreabă: Cine o fi tipul ăla care citește? Ar putea fi un supracontrol deghizat într-un călător cu aer de om de cultură.
— Biletele, vă rog! – se face el că nu-i cunoaște pe înfocații jucători de cărți, care mormăie cu gîndul într-altă parte:
— Avem abonamente!
— Ia să vă văd abonamentele! – zice controlorul, din nou cu ochii pe insul în costum maro, care citește netulburat, mai mult ca sigur un ștab, din ăia mari, care au timp să citească, ce le pasă lor!
Navetiștii n-au încotro. Trag de prin buzunare abonamentele lor ferfeniță, arătîndu-le pe o parte și pe alta, deloc deranjați. Joacă mai departe și își iau abonamentele cu o mînă, iar cu cealaltă țin cărțile sus, răsfirate ca un evantai.
Între timp, trenul s-a oprit și nu dă semne că o va lua din loc curînd. Cineva a furat o porțiune de șină ferată, ca s-o pună la cotețul porcilor.
Oase de Măcelărie
Iau de la Măcelărie oase pentru un cățel de pripas.
Văzîndu-mă, o tipă care cumpără, la rîndu-i, o pulpă de vițel exclamă:
— Sărmanii români, au ajuns să mănînce oase!
Periuța de dinți
Ștefan Răileanu a ajuns vestit în sat după ce, într-o zi, la bufet, a găsit în sticla de bere o periuță de dinți.
Se făcu mare caz de asta. Veniră în grabă curioși.
Veniră și cei care așteptau la coadă la minimarket ca să cumpere Opere de Titu Maiorescu, volum pus în vînzare cu o etichetă pe care, dacă o răzuiai cu peria de sîrmă, te puteai pricopsi cu un premiu:
Un resteu de jug, un cordon pentru mașina automată de spălat, o jumătate de căruță sau un miniaspirator pentru laptop.
Veniră și cei de la barul Marry and John, cu paharul de whisky în mînă.
Se grăbi spre locul întîmplării și tanti Maria, de la Sifoane, ștergîndu-se pe mîini cu halatul ei putred.
În mijlocul hărmălaiei, Ștefan Răileanu arăta tuturor periuța de dinți, beat de fericire, demonstrînd nou-sosiților cum desfăcuse el sticla de bere și cum o dusese la gură, și cum simțise ceva lunecîndu-i pe limbă (Doamne ferește! – se cruciră vreo cîțiva din jur, alții, dintre cei serioși, clătinară din cap mustrători, nu-i nimic de rîs, e de plîns chiar, putea să-i intre omului pe gît și s-o pățească), și cum a scuipat la timp.
La început, cei din jur îl ascultară cu atenție.
Privirile lor trădau nu numai curiozitate, dar și un soi de admirație față de Ștefan Răileanu, dacă nu chiar de invidie că pățise pocinogul cu periuța.
Cînd însă omul o luă de la capăt cu povestirea, se plictisiră și, treptat-treptat, o șterseră de acolo, întorcîndu-se fiecare la treburile lui. Cei de la bar, la paharul de whisky, iar tanti Maria, la sifonul pe care-l lăsase umplut doar pe jumătate.
Ștefan Răileanu se simți însă atît de bine relatînd întîmplarea, încît nu-și dădu seama că în jurul lui nu mai rămăseseră decît doi puști zdrențăroși, care-l priveau nătîngi, scărpinîndu-se pe burtă, cu unghiile netăiate, pe sub cămășuțele murdare.
Continuă să povestească totuși, arătînd periuța de dinți, demonstrînd cum era cît pe-aci s-o înghită, dar, pe măsură ce înainta în istorisire, simțea cum îl cuprinde o stinghereală grozavă, sub puterea căreia își vedea gesturile la vreo jumătate de metru de el, ca și cum n-ar fi fost ale lui.
Noaptea, însă, îi trecu.
A doua zi, dimineața, o luă de la capăt. Satul era destul de mare. Așezat de o parte și de alta a șoselei, cale de vreo cîțiva kilometri. Case se găseau, chiar dacă mai puține, și pe dealul care urca spre Pădure. Avea la dispoziție, așadar, ascultători berechet. Ieri dăduse gata doar zece. Pînă la două mii, cîți locuitori număra satul, mai putea povesti încă vreun an. În plus, îi mai avea la dispoziție și pe cei care treceau cu mașinile spre și dinspre Munți pe șosea. La o adică, se putea posta în centru, prin dreptul Brutăriei, ca să oprească mașinile și să le spună celor dinăuntru întîmplarea.
N-a mai fost nevoie de măsura asta de rezervă.
La o săptămînă după, altuia din sat i se întîmplă o chestie și mai hazlie:
Găsi într-un caltaboș, luat din Fîrțănești, belciugul din rîtul porcului.
Se înțelege că acum toată lumea era interesată doar de chestia cu belciugul. Pățaniei cu periuța de dinți nu-i mai dădea nimeni nici o atenție. Furios, Ștefan Răileanu nu se mai spălă cu periuța și o dădu lui Boboie, băiatul lui, elev la Liceul din Fîrțănești, care o pierdu
într-o zi la baia orășenească, unde se dusese cu tot internatul.