Un dulău alb, pe bot cu o pată neagră, a scos capul prin gaura din gardul de fier și latră cît poate de tare.
Din cînd în cînd se oprește.
Ca să mîrîie fioros.
De pe trotuarul celălalt o rupe la fugă de-a latul străzii, printr-un loc evident nemarcat, un tînăr într-o cămașă cu mîneci scurte, pricopsit, spre amărăciunea lui, cu un început de chelie.
Dulăul se potolește într-un scheunat fericit.
Alergătorul e stăpînul cîinelui și lucrează ca paznic al Institutului al cărui gard de fier se ridică opac pe Marele Bulevard.
A văzut o vedetă ieșită la plimbarea de seară pe Marele Bulevard și a dat fuga să-i ceară un autograf pe un bon de casă!
*
Pe tocul ferestrei o mîță își face unghiile. Din curtea mică privește în stradă, printre zăbrele, un cîine de mărime mijlocie, mort de foame.
Pe gard, un afiș scris de mînă ține să atragă atenția.
Nu hrăniți cîinele din curte.
Ține dietă!
În trecere pe acolo mă întreb cine dracu n-are ce face și se apucă să dea de mîncare cîinelui pe strada asta pustie, locuită de bătrîni care trag să moară!
*
Duminică seara, ne întoarcem din scurta plimbare de weekend prin București. Tocmai discutam despre cele două mîțe Tituț și Totolici, care vin și pleacă pe geamul deschis al balconului. Se ivesc pe pervaz, după ce-au făcut saltul de rigoare, sar pe podele, mănîncă și se culcă. Totolici doarme puțin. Tituț, ajunsă în pragul pensiei, stă în coșuleț cîte-o noapte și o zi. Dacă n-ar deschide ochii cînd bat în geamul ușii de la balcon aș crede c-a murit. La un moment dat și Tituț și Totolici pleacă. Uneori se întorc seara. Alteori nu apar zile-n șir. Soția susține, fără a-mi oferi șansa s-o contrazic, că atît Tituț cît și Totolici se aciuează pe undeva pe la cîte un localnic la fel de iubitor de pisici ca și noi.
Pun o întrebare legitimă:
– Păi dacă în împrejurimi mai sînt și alții dispuși să fie ocrotitori ai mîțelor, de ce nu rămîn cei doi la noul stăpîn?
Soția nu răspunde la o astfel de întrebare. I se pare de la sine înțeles că Totuț și Totolici să profite și de alții cum profită de noi.
Eu însă știu răspunsul, sau, ca să fiu mai exact, îl bănuiesc. Tituț și Totolici, două întrupări tipice ale mîțelor, nu fac nimic de dimineață pînă seara. Dacă n-ar fi mîțe, aș spune că taie frunză la cîini. Că ar putea să taie frunză e posibil. E însă imposibil ca, după ce-o taie ,s-o dea la cîini, dușmanii de moarte ai mîțelor. Și cum n-au ce face de dimineață pînă seara, ca să nu se plictisească, se fîțîie încolo și încoace.
Totolici dispăruse de vreo cîteva zile.
Tituț nu mai venise de azi dimineață.
Ajungem pe strada noastră, după ce trecem pe la reședința ambasadorului german la București, m-am întrebat (a nu știu cîta oară) cum dracu poate sta o pereche (el și nevastă-sa), în ditamai Palatul. Ce fac seara cînd se întîlnesc după programul lui de lucru? Se aleargă, prin căsoi, urcînd și coborînd scările în goană.
În fața unuia din buticurile din capul străzii, evident, închis, Tituț!
Se ține mieunînd dramatic după o tipă din vecini, una care iese seara de obicei, în Părculeț, cu un cîine orb, ceva între dulău și pudel.
– N-am ce să-ți dau! îi explică duios vecina lui Tituț, care se ține după ea. Cum însă ne-a văzut, dă fuga-fuga spre noi.
– Aha! îmi zic, cînd era ghiftuită se făcea că nu mă cunoaște. Acum nu mai știe cum să-mi intre pe sub piele.
Tituț ne însoțește cu acest pas voios al mîțelor care vor să-și fie pe plac, în scopul neîndoielnic de a ciupi, de la tine ceva de mîncare pe post de bacșiș. Ajunși la ușa blocului, cum ne oprim să căutăm cheia, Tituț intră în procedurile de pisiceală.
I-am luat soției din Piață un buchet de liliac, spre încîntarea vînzătorului, care m-a rugat să facem împreună o poză. Soția îmi dă să țin buchetul, în timp ce ea o înșfacă pe Tituț.
– Păi n-o să sară la ea Țonțoiu? zic, văzîndu-l deja pe Țonțoiu la intrarea în casă, mînios că prin casa lui se flenduresc tot felul de neisprăvite ai neamului pisicesc.
Soția mă asigură că așa ceva nu se va întîmpla.
Cine știe prin ce colț al casei se ascunde Țonțoiu?