„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Papagalul fără instrucțiuni de folosire

Culegători de ciuperci

Potrivit zvonurilor care circulă prin județ, se caută culegători de ciuperci, pentru Spania, cu o îndemînare ieșită din comun. Sînt preferați cei ale căror profesii reclamă o uimitoare dexteritate a degetelor, rezultat al unui exercițiu îndelungat și stăruitor: pianiștii, calculatoriștii, dactilografele, hoții de buzunare și agenții de circulație din marile intersecții.

Au șanse sigure de a le fi admis dosarul mai ales pianiștii.

Dat fiind nivelul lor cultural, devin mai greu infractori!

Căldură mare

E cald.

Ce mai încolo și încoace!

E caniculă.

În Parcul Instituției, stropitoarele au pornit o bătălie sinucigașă cu soarele, care și-a făcut o ambiție prostească din a pîrjoli tocmai peluza.

Pe stradă se lucrează la asfalt.

Sau, mai bine zis, s-a lucrat.

Meșterii s-au retras la umbra unui copac din Părculeț.

În lipsă de altceva mai bun, se sîcîie reciproc.

Un vlăjgan stă lungit pe iarbă.

Doarme.

Cu mîinile sub cap și gura deschisă.

Tovarășii săi îl gîdilă cu o coadă de păpădie.

Vlăjganul își arde prin somn o palmă strașnică peste obraz.

Hîtrii rîd de se prăpădesc.

Făcînd eforturi să nu-l trezească.

Fîșia de carosabil din care s-a rupt asfaltul a devenit o băltoacă de vreo cîțiva centimetri.

S-a scurs aici apa dintr-o țeavă de canalizare, spartă din greșeală, cu cazmalele, de lucrătorii de la Drumuri, plecați să bea o cafea.

Cîțiva puradei doar în chiloți s-au trîntit pe burtă în apa murdară, plină de cotoare de măr, cocoloașe de hîrtie și prezervative folosite. Dau din mîini fericiți, pretinzînd că înoată.

De pe vremuri

Dintr-un amplu reportaj publicat de Scînteia în numărul dedicat Zilei de 1 Mai:

O vizită la minerul Vasile Heru, a cărui fotografie am văzut-o azi-dimineață la panoul de onoare al întreprinderii la care lucrează eroul nostru, întreprinderea Minieră Lupeni, fruntașă pe ramură în întrecerea socialistă.

Un șir de căsuțe frumoase, cu perdele albe, curate, în ferestrele mari.

— Pe aici rîneau porcii bogătanului Costișeu – ne spune un pionier fruntaș la învățătură, care s-a oferit bucuros să ne însoțească de cum
i-am spus la cine mergem și de ce.

Fața i s-a umbrit o clipă de un nor de tristețe. Își amintește ce i-a povestit tovarășa învățătoare despre viața grea a minerilor de pe aceste locuri. 24 de ore de muncă în întunericul minei… o bucată de pîine mucegăită. Cererile muncitorilor întîmpinate cu gloanțe…

Apoi, sclipește într-un zîmbet, zîmbetul copiilor liberi din RPR. A trebuit să vină Partidul Celor ce Muncesc și Marea Uniune Sovietică pentru ca zîmbetul copiilor să fie senin.

Batem ușor în ușă.

Ne deschide o femeie tînără și zîmbitoare, cu ochi negri ca mura, care ne poftește înăuntru.

În încăpere, o căldură plăcută.

— Să tot vii acasă! – îmi zic, și-mi vin în minte cocioabele cu pereți de lut rece, în care se auzea plînsetul de foame al copiilor, de pe vremea exploatării burghezo-moșierești.

Peste cîteva minute sosește și Vasile Heru. Zîmbind duios, tînăra soție (stahanovistă, membră UFDR) îi pune masa. Ouă cu șuncă, pită albă din cuptoarele patriei. Mă gîndesc la hrana de pe vremuri a minerului. O coajă de pîine mucegăită. O zeamă goală. Mă gîndesc la planurile agresive ale imperialiștilor americani. Strîng pumnii. Vasile îmi ghicește gîndurile. A fost un drum lung, greu, pînă aici. Dar am biruit. Cine luptă sub conducerea Partidului, acesta e biruitor întotdeauna.

Vasile Heru, fruntaș în întrecerea socialistă, a terminat masa de seară. Zîmbindu-ne ștrengărește, tînăra soție dispare în cealaltă cameră.

Cîteva clipe mai tîrziu, în încăpere se revarsă o cunoscută melodie:

Serile lîngă Moscova.

— Avem de toate! – îmi spune mîndru Vasile Heru, și sobă, și electrică, și aparat de radio, nou-nouț, sovietic.

Apoi se retrage în cealaltă cameră. Mai are cîteva pagini și termină Minerul sovietic.

O carte luată de la biblioteca minei, plină cu cărți de învățătură, între care se numără, la loc de frunte, Cursul Scurt al Marelui învățător al Popoarelor.

Spre seară îmi iau rămas-bun.

Vasile Heru mă va însoți o bucată de drum. Avem ședință de sindicat, îi spune el tinerei soții, ne sfătuim cum să îndeplinim Planul de Stat pe anul 1950.

E musai să dăm țării cît mai mult cărbune!

Cine a iscălit textul?

Pe șoseaua care leagă Băcănăul din Vale de Băcănăul din Deal te lovește din plin melancolia.

E atît de desfundată încît, o clipă, îți spui c-a rămas așa de la bombardamentele americane din aprilie 1944.

Pe la jumătate însă te mai înseninezi.

Un panou înfățișînd (stilizat, firește) o tînără îmbrăcată cuviincios îți dă o veste bună:

Nu mai este mult.

Și, într-adevăr, nu departe de acolo răsare și crește, venind spre tine, tînăra fată, de astă dată zîmbind cu gura pînă la urechi:

Ai scăpat. Drum bun!

Ai scăpat doar de o porțiune de șosea.

Șoseaua străbate acum o pădure de fagi neatinsă de toporul defrișărilor.

Ararele mașini venind sau ducîndu-se scriu opturi riscante pe asfaltul mîncat de gropi, pentru a nu-și sparge baia de ulei sau pentru
a-și păstra în bună stare suspensiile.

La vreo sută de metri după ce ai intrat în pădure, exprimîndu-ți cu voce tare trăirea lirică stîrnită de decor, îți apare în fața ochilor, pe dreapta, un panou din tablă bătută în piloni din beton armat.

Doi arbori înfrunziți artistic se apleacă duios asupra unui text scris cu litere de tipar:

„TRECĂTORULE!

ÎNAINTE SĂ RIDICI TOPORUL ASUPRA MEA,
ASCULTĂ-MĂ!

EU SÎNT GRINDA CARE-ȚI SPRIJINĂ CASA;

SÎNT MASA ȘI PATUL PE CARE TE ODIHNEȘTI;

EU SÎNT CĂLDURA CĂMINULUI TĂU;

EU SÎNT UMBRA PRIETENOASĂ CARE TE APĂRĂ DE SOARELE ARZĂTOR;

IAR FRUCTELE MELE ÎȚI POTOLESC SETEA;

SÎNT COADA SAPEI TALE ȘI LEAGĂNUL COPILĂRIEI.“

Gropile și crăpăturile din carosabil sînt acum tot mai multe și mai amenințătoare. Porțiunilor de asfalt le urmează, fără un anunț prealabil, porțiuni de pămînt cu dîmburi.

Din sens invers vin mașini în zigzag. Nu-ți dai seama dacă din cauza drumului sau pentru că șoferii sînt beți morți.

N-ai vreme, așadar, să te consacri textului din marginea drumului, pe care oricum l-ai lăsat demult în urmă.

Dacă ai fi oprit, după ce l-ai fi fotografiat cu telefonul mobil, dînd curs mai noului obicei strămoșesc, textul ți-ar fi ridicat cîteva întrebări.

Prima:

Cărui trecător se adresează el în efortul, vizibil, de a-l opri să nu ridice toporul?!

Indiscutabil, trecătorul cu pricina nu poți fi tu, dat fiind că n-ai asupra ta nici măcar un briceag, d-apoi ditamai toporul.

A doua întrebare:

Cine semnează acest text de o impresionantă forță de expresie?

Judecînd după cei doi arbori aplecați asupra rîndurilor, invocarea vine din partea lor.

Judecînd după întreg textul, e vorba de Pădurea prin care treci și, desigur, de Pădurea în general.

A treia întrebare:

Cărei categorii socio-profesionale îi aparține trecătorul gata să ridice toporul asupra Pădurii?

Poate fi un orășean. Poate fi chiar un bucureștean.

Textul se referă la „masa și patul pe care te odihnești“.

Orășeanul, dar și bucureșteanul au în casă mobilă de lemn.

Poate fi însă și un țăran – un locuitor al satelor din împrejurimile Pădurii de Fagi.

Nu de alta, dar el folosește lemnul drept combustibil și, mai ales, el dă cu sapa, a cărei coadă e din lemn.

A patra întrebare e ultima și cea mai dificilă.

„Iar fructele mele îți potolesc setea“ – îi reamintește semnatara textului celui ce-ar trece pe acolo însuflețit de intenții ucigașe.

Din cîte se știe de la școală, Pădurea nu e producătoare de fructe.

Va fi iscălit textul Livada și nu Pădurea?!

Plîngere la OPC

Linu Tălvan, din Scăienii de Jos, a reclamat la Oficiul pentru Protecția Consumatorului că în tîrgul de duminică din Dințoasa i s-a vîndut un papagal fără instrucțiuni de folosire.

Ca atare – scrie Linu în plîngerea sa, întinsă pe cinci coli A4 –, nu mă înțeleg deloc cu papagalul, care mă înjură nitam-nisam, fără nici un motiv, și face gesturi necuviincioase în prezența fiicei mele, Laura, deosebit de sensibilă la asta, întrucît se pregătește să dea a treia oară bacalaureatul.

Pusă la poștă cu confirmare de primire, scrisoarea relatează cu lux de amănunte și cu linioară de dialog cum a fost cumpărat papagalul (întîmplător, deoarece Linu mersese la tîrg după o roată de camionetă), cum aproape că i l-a vîrît pe gît vînzătorul, un tip descris ca avînd un dinte de aur și un ochi de sticlă, cum a prins pasărea să-l înjure de mamă de cum a ieșit din tîrg.

Cei de la OPC au tăiat însă toate aceste amănunte, reducînd plîngerea la prima pagină, mai precis la prima jumătate de pagină.

Astfel că întreaga istorie a papagalului fără instrucțiuni de folosire s-a pierdut pentru totdeauna.

Din fericire pentru omenire, s-a păstrat Iliada orbului Homer!

Mîndrie ascunsă

La autogara Socoșu Mic, s-a încins o bătaie strașnică.

Totul a pornit de la urcarea călătorilor în autobuzul care merge
într-o localitate din Munți.

Cineva, un cetățean dintr-o comună de pe parcurs, a vrut să se urce pe la ușa din spate. Pentru că accesul e permis doar prin față, șoferul l-a dat jos, izbindu-l în piept cu cotul. Lovitul – spune lumea agitată foarte, brusc însuflețită de întîmplare – l-a prins de guler pe șofer, l-a tras din autobuz și a prins să-i ardă pumni în cap, întrebîndu-l cu lacrimi în ochi:

— Ce ți-am făcut eu, bă, ca să mă lovești cu cotul?! Dacă-mi rupeai coșul pieptului? Mi-l cîrpeai tu la loc?

Răspunsul șoferului n-a fost mulțumitor, probabil, pentru că, iată, bătaia durează de vreo zece minute și nu dă nici un semn că se va încheia prea curînd.

În ea s-au prins toți cei din autogară:

Inși care așteaptă alte curse (cei din mașina cu pricina n-au avut curaj să coboare, de teamă să nu-și piardă locurile de pe scaune), șoferii altor autobuze și cei veniți să-și ia salariul, șeful adjunct al autogării (șeful e plecat în concediu) și un tip în trecere pe acolo, convins la început că se filmează.

Unde e șoferul?

Unde e cetățeanul?

Deocamdată, un singur lucru se știe sigur:

Că acum se bat numai doi inși: un uriaș, gol pînă la brîu, cu burta revărsată peste cureaua pantalonilor, și un uscățiv, cu fălci dure, a cărui cămașă s-a rupt la omoplați.

În fine, autobuzul pleacă într-un pîrîit asurzitor.

Fumul albastru, plutind stingher în aerul înserării, înțeapă nările spectatorilor. Ultimii doi combatanți se întorc, cum e și firesc, la familiile lor. Gîfîie și sînt asudați.

Nevestele îi iau în primire, mustrîndu-i, pentru că, în loc să-și vadă de treabă, se țin de prostii.

Sînt însă supărate mai mult așa, de ochii lumii.

De fapt, sînt tare mîndre de ce-au făcut bărbații lor.

Antinevralgicele

Deși trecută de optzeci de ani, Constanța Purdele nu stă o clipă locului. De dimineață pînă seara își găsește de lucru prin ogradă. Dă de mîncare la gîște, certîndu-se cu gîscanul, pe fondul unui conflict mai vechi, urcă scara la pod, pentru că azi-noapte a auzit bufnete, și vrea să vadă dacă nu cumva e vorba de niște derbedei de șobolani, lustruiește cele trei statui de zeități antice, furate de nepot din Grecia, fără să știe că sînt niște copii banale.

E vorba de Hera, Afrodita și Zeus.

Nu e nici o problemă pentru Constanța Purdele să se ocupe de Hera și Afrodita. Sculptorul le-a acoperit partea rușinoasă cu o bucată de cîrpă. Fiind vorba de femei însă, Constanța Purdele le-ar fi șters însă și la părțile rușinoase, fără să ezite o clipă.

Zeus e însă gol-pușcă.

Pentru Constanța Purdele e un adevărat coșmar să-l șteargă. Cum dracu’ să umbli cu mîna, tu, femeie serioasă, pe mădularul unui bărbat străin! Cum însă ține ca tot ce-i în jur să fie curat lună, Constanța Purdele îl șterge și pe Zeus din cap pînă-n picioare. Cînd ajunge la mădular, își face cruce, zicîndu-și Doamne, iartă-mă!, după care, uitîndu-se într-o parte, îl freacă sîrguincioasă.

Duminică de duminică, Constanța Purdele bate drum de zece kilometri pînă în satul vecin, peste apa Sabarei, la fata sa cea mică, măritată cu un curățător de felinare.

Prin ianuarie începuse s-o doară burta. Era o durere nouă pentru ea: o tăia în partea stîngă, sub coaste.

Mult mai grav, pielea de pe locul respectiv se întinsese și, cînd o atingeai, vibra.

Din cauza asta, Constanța Purdele avea probleme cu găinile.

Cînd se apleca să le dea grăunțe, se lovea, uneori, din greșeală.

— Bum! Bum! – suna pielea, ca o tobă, și găinile o rupeau la fugă, cîrîind speriate.

Încolo, n-avea nimic.

Se purta dreaptă, mintea nu i se încîlcise, ca la alții, și putea să spună cît fac 7 x 9 fără să se gîndească prea mult.

Prin martie, mergînd la Hopîrța, ca să-și scoată o măsea, un călător din autobuz o sfătui să ia antinevralgice.

Mai tîrziu, după ce bătrîna muri, otrăvită de atîtea tablete, pe care le lua fără apă și, mai ales, fără să le numere, Procuratura județeană, sesizată, schiță un început de acțiune penală.

— Gata! – declarase, aflînd vestea, Vasilică Purdele, nepotul bătrînei, fără serviciu după ce se întorsese de la muncă din Grecia, unde ținuse locul unei coloane dorice de pe Acropole –, gata, acțiunea penală s-a pus în mișcare!

Spusese asta cu atîta emoție înfrigurată, încît cei de față și văzură acțiunea penală punîndu-se în mișcare sub forma unei uriașe roți pînă atunci încremenite. O roată de mărimea celei de la scrînciob, care la început se urnește greoi, șovăielnic, scîrțîind din adîncurile nemișcării sale, pînă cînd prinde să se învîrtească tot mai tare. În zilele următoare, acea punere în mișcare a acțiunii penale luă forma unui cetățean cu părul vîlvoi, care veni în sat pe o bicicletă ruginită, cu unul dintre cauciucuri peticit. După ce se interesă unde locuiește Constanța Purdele, insul ceru de la cîțiva vecini declarații scrise, le vîrî într-un soi de tașcă de poștaș, atîrnată pe umeri, și plecă zdrăngănind din sonerie, mîndru de tot ceea ce făcuse pînă atunci în viață.

Descoperind sfătuitorul Constanței Purdele, Procurorul își dădu seama că omul n-o făcuse cu rea-intenție. Într-adevăr, respectivul era convins că antinevralgicele fac bine la durerea de burtă, de fapt, la orice durere, avînd – cum spunea el, precis și sigur pe sine – proprietatea de a amorți totul. El, care era cioban în Munți, se trata numai cu antinevralgice, în care vedea un soi de leac universal. De cînd le lua, observase că nu mai trebuie nici să se spele pe picioare.

Îi miroseau de la sine a floare de tei.

De altfel, dădea și oilor antinevralgice, de trei ori pe zi, cu un pahar de apă, cînd acestea voiau să-și mănînce mieii cu blană cu tot.

Peste douăzeci de ani de la întîmplarea asta, doctorul Gheorghe Coteanu, de la Clinica de Boli Interne din București, avea să descopere, într-adevăr, proprietatea antinevralgicului de medicament universal, dar nu a antinevralgicului pur și simplu, ci a celui în combinație cu o substanță existentă doar în puful de păpădie.