Am dat gata Aventurierii politicii româneşti, eseul de mărimea unui volum scris de Nicolae Breban. Cum îmi lipseşte răgazul pentru a mă desfăşura pe pagini întregi, notez în fugă cîteva idei din carte sau provocate de lectura ei:
1) Eseistul e obsedat de personajele istorice care au trecut drept „proaste” în ochii contemporanilor: Hitler, Ceauşescu.
Sub puterea conjuncturilor – zice Nicolae Breban – personajele respective explodează în personalităţi de excepţie, autoare ale unor fapte nemaipomenite.
Nu ştiu dacă Nicolae Breban şi-a data seama, scriind aceste rînduri, că reia într-un eseu şi într-un alt context teza din Francisca, romanul său de debut din anii ʼ60. Finalul romanului, comentat de mine într-un eseu tipărit într-o carte, proiectează în prim plan un muncitor pînă atunci mediocru, Cupșa. Dictatura proletariatului îl transformă pe neaşteptate într-un personaj puternic, autoritar, uimit el însuşi de forţa pe care o deţinea fără să-şi dea seama. Acest muncitor va fi dezvoltat de Nicolae Breban în faimosul Grobei, din romanul Bunavestire.
2) Nicolae Breban împărtăşește credinţa (întîlnită şi la unii istorici români) că Unirea cea Mare din 1918 a dat lovitura mortală adevăratei Românii. Ţara n-a reuşit să asimileze minunea întruchipată de unirea celor trei provincii. Venirea lîngă România mică a unor provincii precum Ardealul, Basarabia şi Bucovina, diferite de ţara mamă, prin naţionalităţi, mentalităţi, nivel economic, cerea un efort uriaş al statului de a armoniza prin măsuri radicale cele patru componente ale ţării. În loc să purceadă la aşa ceva, liderii politici, în frunte cu Ferdinand, şi-au risipit energiile în încîntarea față de minunea întîmplată.
3) Obsesia Tătucului din fruntea ţării le dă românilor posibilitatea de a nu-şi asuma responsabilitatea individuală. Şi nu numai prin aşteptarea soluţiilor venite de sus, dar şi prin aruncarea vinei în exclusivitate pe umerii Tătucului.
Ce nu spune Nicolae Breban, poate şi pentru că se mulţumeşte doar să arunce sămînţa unor idei, fără să se ocupe mai departe de înflorirea lor într-o plantă, e faptul că acest nărav se regăseşte în graba românilor de a-şi lichida conducătorii.
Carol al II-lea e alungat din ţară. Mareşalul e împuşcat. Gheorghiu-Dej e uitat în doi timpi şi trei mişcări. Nicolae Ceauşescu e împuşcat.
Toate nenorocirile sînt aruncate pe umerii unui singur om. O dată realizată Operaţiunea, Omul e pus la zid. Şi după ce e pus la zid, toată lumea se apuca de benchetuit, fericită că, o dată cu dispariţia Responsabilului, necazurile vor lua sfîrşit.
Fără să-şi dea seama că de aceste necazuri au fost şi ei, supuşii, responsabili într-o proporţie ieşită din comun.
4) Globalizarea de tip american nu diferă cu nimic de globalizarea de tip sovietic.
Idealul de democraţie, impus pînă şi caprelor din văgăunile afgane, a luat locul idealului – impus şi el tuturor popoarelor cucerite – de societate socialistă.
5) De mirare că în 1989, România nu s-a dezmembrat, în timp ce alte două state, beneficiare şi ele ale Tratatului de la Versailles – Iugoslavia şi Cehoslovacia – s-au făcut ţăndări.