Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 186, anul II, joi, 4 februarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Pe vremuri, cînd citeam presa anilor ’50 pentru a scrie Istoria literaturii proletcultiste, eram ferm convins că scrisorile oamenilor muncii, harnic tipărite în Scînteia şi în alte publicatii, aparțineau, de fapt, redactorilor. Incontestabil, acele scrisori se voiau dovada că politica partidului se bucura de sprijinul oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Semnate „muncitorul“ X sau „ţăranul sărac“ Y, ele împărtăşeau poziția ziarului şi, prin asta, a partidului în principalele probleme ale momentului. Între ele şi articolele din ziar nu era, practic, nici o diferenţă. Plecînd de aici, dar şi de la primitivismul lor violent, nu-mi puteam imagina că sînt scrise şi puse la poştă de oameni reali. Îmi imaginam că redactorii Scînteii, biciuiţi de şefi să facă rost, iute şi în proporții astronomice, de adeziuni ale oamenilor muncii la politica partidului, se apucau să compună aşa-zise scrisori de la cititori şi a le publica sub numele acestora. Şi pentru a părea că nu sînt ale lor, ci ale țăranilor şi muncitorilor de pe întinsul patriei, respectivii redactori se străduiau să le realizeze cît mai analfabete. Faptul de a scrie butucănos, chiar cu greşeli gramaticale, trecea la vremea respectivă drept semnul marcant al apartenenţei la „cei mulţi şi exploataţi“. În viziunea proletcultistă a presei şi literaturii, scriau uşor şi corect gramatical numai exploatatorii!
Ca mulţi alţii, primesc şi eu scrisori care mă înjură. Unele semnate, altele nu. Cele mai multe apelează la subterfugiul pititului sub un pseudonim. Avînd sau nu la semnătură pe adevăratul autor, aceste scrisori sînt, totuşi, reale. În nici un caz nu se poate vorbi că ar fi compuse în redacție. Nu se poate vorbi nici de faptul că ar fi scrise de lucrători SRI. M-am interesat și am descoperit că mai toate au drept autori oameni reali, cu adresă şi biografie. Citind aceste scrisori, mi-am dat seama că mă înşelasem crezînd că epistolele din Scînteia anilor ’50 erau compuse de către redactori. Acele scrisori, ca şi cele pe care le primesc acum nu numai eu, ci şi alţi jurnalişti mai acătării, aparţin cititorilor. Primitivismul, agresivitatea lor nu sînt lucruri inventate. Ele caracterizează oameni reali, semeni de-ai noştri. Scrisorile oamenilor muncii din anii ’50 semănau leit cu articolele din Scînteia şi din alte ziare ale vremii. Scrisorile oamenilor muncii de azi seamănă şi ele cu ceva. Cu articolele din presa pro-prezidenţială şi cea naționalist-comunistă! După atîtea epistole injurioase citite pînă acum, mi-am dat seama că mai toate sînt compuse după acelaşi calapod. Toate încep prin a mă face cu ou și cu oţet. Ca în aceste exemple, mai mult decît semnificative: „mă miră că nu se scufundă pămîntul cînd îl calci“; „eşti un ticălos care l-ai întrecut în ticăloşii, calomnii şi minciuni chiar şi pe Mihai Băcanu“; „eşti un împuţit antiromân“; „eşti un pericol pentru ţară“. Motivul unor astfel de enervări? „Bîrfiţi pe preşedinte“; „bîrfiţi armata, SRI, poliţia, toate organele de conducere din stat“; „ce tot săpaţi guvernul Văcăroiu și pe preşedintele Iliescu?“ Unul dintre autori, semnînd sub numele lt. col. (r.) Ion Murariu, îşi încheie astfel lungul şir de reproșuri violente: „sînt veteran de război, dar nici un Crăciun şi An Nou nu mi s-a părut mai bogat şi mai plin ca ăsta. Am avut pe masă toate bunătăţile lumii“. De la denunțarea subsemnatului se trece rapid la denunţarea opoziţiei, „care face rău ţării şi e vîndută străinilor“. Vine rîndul altora să fie făcuţi albie de porci: Ana Blandiana, Regele, Corneliu Coposu, Doina Cornea. În acelaşi stil primitiv, grosier. Asta, pe fondul necurmatelor elogii închinate personalității dlui Ion Iliescu. Pentru a încheia, firește, cu ameninţarea că o să vedem noi toţi, subsemnatul şi reprezentanții opoziţiei, ce va să însemne „pumnul celor mulţi“. Am uitat s-o spun: toate scrisorile de acest gen respiră mîndria de a fi voci „ale poporului“, ale „celor mulți“, care „nu ştiu să scrie, dar au mintea şi sufletul sănătoase“.
Tonul, stilul, argumentele sînt cele din România Mare, Vremea, Totuşi iubirea, Dimineaţa. Autorii unor astfel de scrisori au mintea îmbîcsită de clişeele fabricate neîncetat chiar de către presă. Ei gîndesc şi scriu ca în ziarele pe care le citesc cu sfinţenie. Aşa cum face jupîn Dumitrache din O noapte furtunoasă. Aşa cum fac oamenii muncii din Scînteia anilor ’50. Vremurile de după decembrie 1989 n-au adus nimic nou. Mulți oameni trăiesc şi mor ca în gazete.
