Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 127, anul I, marți, 17 noiembrie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Am mai scris şi altă dată că instaurarea democraţiei în România depinde fundamental de oameni. Putem avea noi Constituţia cea mai democratică din lume. Putem avea noi instituţii ale statului de drept care mai de care mai mîndre şi mai frumoase. Putem avea noi legi dintre cele mai solide care să vegheze la buna funcţionare a acestor instituţii. Toate rămîn o splendidă şi inutilă formă fără fond, cîtă vreme oamenii n-au conştiinţa democraţiei. Iar printre elementele definitorii ale acestei conştiinţe se numără, incontestabil, şi orgoliul de a fi independent. Ori de cîte ori m-am exprimat pe această temă, am dat drept exemplu Poliţia. Am remarcat astfel că, în ultimul timp, anumite cadre din interiorul acestei instituţii au ajuns la convingerea că Poliţia trebuie să facă totul pentru a fi independentă nu numai pe hîrtie, ci şi în realitate. Poliţiei trebuie să-i adaug, azi, Procuratura. Dacă nu întreaga Procuratură, atunci măcar Procuratura Municipiului Bucureşti. Dacă nu toţi procurorii din această instituţie, atunci măcar unul. Se numeşte Marian Nazat, are doar 31 de ani şi e procuror de 5 ani.
Cu cîteva luni în urmă, dl Marian Nazat a primit spre soluţionare un dosar dificil. Preşedinţia Republicii depusese plîngere penală împotriva a doi dintre membrii colectivului redacţional al Evenimentului zilei: subsemnatul şi dl Sorin Roşca Stănescu. Dificultatea dosarului provenea din faptul că plîngerea nu fusese depusă de te miri cine, ci de însăşi instituţia prezidenţială. N-am date care m-ar îndreptăţi să afirm că asupra tînărului procuror s-au făcut presiuni. În absenţa lor, nu-mi rămîne decît să-l cred pe cuvînt pe dl Ion Iliescu, care susţine, în declaraţia dată ziarului nostru, că n-a intervenit. Cu toate acestea, nu se poate spune că n-a existat o presiune. Şi nu o presiune oarecare, ci una imensă. E vorba de presiunea dată de conştiinţa faptului că Preşedinţia era parte implicată. Fireşte, aşa cum o mărturiseşte însuşi dl preşedinte, domnia sa şi-a exprimat în cîteva rînduri disponiblitatea de a înceta acţiunea penală. Ceea ce mă face să cred că, odată trecut momentul dintîi, cel al supărării, dl Ion Iliescu şi-a dat seama că domnia sa făcuse o greşeală. În primul rînd, pentru că o chestiune atît de complicată şi de complexă cum e definirea evenimentelor din septembrie 1991 nu poate fi limpezită de un tribunal. Ca şi în cazul altor momente controversate ale prezentului, singura instanţă îndreptăţită să se pronunţe asupra adevărului rămîne istoria. Numai aceasta va putea spune dacă în septembrie 1991 a fost sau nu lovitură de stat. Însăşi acţiunea publicistică a ziarului nostru a stat sub semnul credinţei că nimeni din prezent nu poate deţine adevărul absolut. Noi n-am făcut altceva decît să organizăm o dezbatere pe seama celei de-a patra mineriade. În cadrul ei, unii au susţinut teza loviturii de stat, alţii au
contrazis-o. În al doilea rînd, chiar dacă am fi declarat categoric că a fost vorba de o lovitură de stat, asta nu însemna neapărat o ofensă adusă autorităţii prezidenţiale, aşa cum se arată în plîngerea înaintată Procuraturii de Preşedinţie. Istoria ne demonstrează că o lovitură de stat nu e în sine nici negativă, nici pozitivă. Depinde de sensul ei. Potrivit multor cercetători, la 23 august 1944, regele Mihai a dat o lovitură de stat. Regelui nu
i-a trecut însă prin cap o clipă să considere o ofensă această afirmaţie. Chiar dacă dl preşedinte n-a făcut o chestiune de viaţă şi de moarte din plîngerea depusă, totuşi, presiunea psihologică a existat. În faţa dlui procuror Marian Nazat s-a aflat, la un moment dat, perspectiva de a respinge o plîngere înaintată de însăşi Preşedinţia Republicii. Un altul în locul lui s-ar fi gîndit că n-ar strica să-şi arate zelul faţă de dl Ion Iliescu. Sau, în cel mai bun caz, că n-ar fi bine să se lege la cap dacă nu-l doare. Dl Marian Nazat a acţionat însă aşa cum ar trebui să acţioneze orice procuror din România democratică. Altfel spus, supunîndu-se numai şi numai criteriilor profesionale. A audiat pe toţi cei implicaţi în acest caz. A cumpănit toate argumentele. Şi a dat o decizie corectă. O decizie pe care un alt profesionist, dl Viorel Spînu, procurorul şel al Procuraturii Municipiului Bucureşti, a consfinţit-o. Atît dl Marian Nazat, cît şi dl Viorel Spînu ne-au demonstrat astfel că şi în Procuratură există oameni care sfinţesc locul.
