Luni, 11 ianuarie 1993, în cadrul ciclului de emisiuni, Veniți cu noi pe programul doi, Mihai Tatulici și Marina Almășan au dezbătut sub titlul Umorul la români răspunsul la întrebarea De ce rîd românii. Am participat la emisiune alături de Mircea Dinescu, George Stanca, George Pruteanu, Ștefan Cazimir, Mihai Ispirescu, Mircea Sântimbreanu, Ion I. Brătianu, Liviu Mihaiu, Doru Bușcu și Mircea Toma. Printre altele s-au dezbătut și reportajele realizate pe stradă de Marina Almășan și Viorel Gaiță în care românii au fost puși în fața unor situații absurde.
În numărul din 13 ianuarie 1993 al revistei Expres Magazin am publicat la rubrica de comentarii săptămînale Punct și de la capăt, textul De ce rîd românii. Îl reproduc aici pentru actualitatea ideilor sale:
De ce rîd românii
Alături de alți confrați, am avut luni seara posibilitatea de a participa la o emisiune TV pe tema: UMORUL LA ROMÂNI. Din experiența de pînă acum știu că nimic nu e mai dificil decît o dezbatere de umor. Domeniul se supune extrem de greu abordării teoretice. Ce teorii poți face despre umor? Dacă îl ai, îl practici. Dacă nu, te apuci de alte treburi, mult mai rentabile. Ca, de exemplu, de făcut politică. Aceasta e una din explicațiile faptului că emisiunea domnului Mihai Tatulici, deși mai bună decît altele, n-a fost la înălțime în partea ei de studio.
Alta ar fi că, din start, emisiunea a fost indecisă. Nu se știa precis de ce fuseserăm convocați acolo. Pentru a aborda cu seriozitate tema „Umorul la români“? Sau, poate, pentru a face giumbușlucării. Lipsiți de o precizare, fiecare dintre participanți a procedat după cum l-a dus capul. Unii s-au dedat la comicării. Cu mai mult sau mai puțin succes. Alții au schițat un început de dezbatere.
Partea cea mai bună a emisiunii, incontestabil cea care a și
salvat-o, a fost cea reprezentată de textele excelentei echipe Marina Almășan – Viorel Gaiță. Nu știu cum au reacționat alții. Eu știu însă că m-am amuzat teribil. Atît de mult că, la un moment dat, îmi părea rău că sunt atît de scurte și că trebuie să ne întoarcem la plicticoasa discuție din studio.
Faimoasa lege a presei pusă la cale de mai mulți parlamentari
Vizibil lipsit de simțul umorului, dovedind un fedesenism încruntat, domnul Ștefan Cazimir a condamnat – pentru că acesta e verbul menit a-l desemna după mimică și conținut – punerile la cale ale Televiziunii. Scoțînd din buzunar Constituția și citindu-ne, domnia-sa a acuzat aceste întîmplări de încălcări ale demnității individului. Ascultîndu-l, am avut o clipă imaginea faimoasei legi a presei pe care mai mulți parlamentari ne-o pun la cale. Argumentul domnului Ștefan Cazimir nu stă în picioare. Unul din drepturile cetățeanului e și acela de a nu se lăsa fotografiat, intervievat sau filmat. Printre cetățenii participanți la întîmplările organizate de Televiziune, subsemnatul nu a observat pe nimeni care să refuze filmarea sau intervievarea și, cu atît mai mult, care să protesteze faţă de această încălcare a libertății individuale. Dimpotrivă, mie mi s-a părut că toți se dădeau în vînt să apară la televizor. De altfel, aspirația asta nu e caracteristică numai poporului român. Ea nu spune nimic despre inteligența și cultura unei colectivități. Peste tot în lume oamenii sunt fascinați de publicitate. Inclusiv de cea pe care o reprezintă apariția pe posturile de televiziune.
Nu sunt de acord nici cu cei care au redus întîmplările la niște farse. Cine a urmărit cu atenție momentele de stradă și-a dat seama că realizatorii nu s-au rezumat la o simplă farsă. Ei au fost deopotrivă și regizori, și actori comici în împrejurările respective. De un haz nebun au fost astfel cei doi pușcăriași iviți la Giurgiu ca niște marțieni aterizați pe neașteptate, polițistul care bea zdravăn în timpul serviciului, așa-zisul milionar care ținea să dea televizoare de dragul culturii românești. Dacă am rîs, a fost, așadar, și pentru că partiturile interpreților au fost substanțial comice. Interpretul milionarului australian a parodiat cu brio gesturile și declarațiile multor cetățeni străini de origine română la întoarcerea în țară întîia oară după Revoluție. Toate clișeele din astfel de ocazii au fost deștept sesizate: vorbirea românească stricată, nevoia de a se arăta filantrop cu orice preț, demagogia pe tematică naționalistă. Așa-zișii deținuți apăruți la Giurgiu au evidențiat cu subtilitate trăsături tipice infractorilor din perioada de tranziție: inteligența pusă în scopuri viclene, tupeul, disponibilitatea de a exploata libertățile democratice. Punctul culminant al savorii comice l-a atins polițistul din sceneta cu semnul de circulație. Comicul își avea cauza în bizareria situației. Consumul de băuturi alcoolice e una dintre contravențiile cel mai sever sancționate de către poliție. Astfel că imaginea unui agent de circulație care trage cîte-o dușcă în fața conducătorului auto, ba chiar îl și îmbie cu sticla, a fost nespus de hazlie. Comicul s-a născut aici din contrastul dintre ceea ce vedeam și ceea ce așteptam de la personajul respectiv.
În aceste condiții nu e tocmai exact să considerăm că testele din stradă s-au definit prin comic involuntar. Contribuția profesioniștilor la hazul întîmplărilor nu e deloc neglijabilă. Putem vorbi astfel de niște scenete comice puse la cale după tot tipicul artei teatrale: partituri savuroase, decor, interpretări excelente. În aceste scenete, oamenii Televiziunii și oamenii de pe stradă au alcătuit un tot unitar. Iată de ce ar fi fost mult mai bine dacă în locul comicăriilor de tot felul, noi, cei din studio, am fi discutat cu toată seriozitatea, sub semnul temei enunțate, aceste scenete. Sunt aproape sigur că emisiunea ar fi căpătat un spor de substanțialitate. Cum, în cadrul ei, m-am exprimat puțin, dat fiind că nu pot fi spiritual cînd e musai să fiu, îmi permit aici, pentru cei care au vizionat emisiunea de luni seara – și nu numai pentru ei – cîteva considerații pe marginea întîmplărilor puse la cale de către redactorii Televiziunii.
Materia primă a escrocilor
Ca orice fapt al vieții, fiecare dintre scenete a evidențiat semnificații psihologice, morale, filozofice și social-politice mult mai largi. Autorii înscenărilor s-au străduit să-i avertizeze pe cetățeni asupra imposturii personajelor coborîte în stradă. Așa-zișii deținuți de la Giurgiu debitau aiureli cu duiumul. Polițistul din sceneta cu semnul de circulație oferea toate datele pentru a stîrni îndoiala celor din jur. Purta o insignă de milițian, cătușe la vedere, fuma și bea în post. Și așa-zisul milionar prezenta suficiente date pentru a-i fi sesizată impostura. Era greu de presupus că un milionar australian stă în stradă, pe un scăunel, în mijlocul formidabilei înghesuieli stîrnite de anunțul cu televizoarele color. Din start, participanților la întîmplări trebuia să li se pară suspecte anumite trăsături ale personajelor din stradă. Suspecte trebuia să li se pară și alte lucruri: prezența în centrul orașului, în amiaza mare, a doi cetățeni în haine de deținuți, ideea unui milionar australian de a da cadou televizoare color pentru cei ce știu pe de rost Luceafărul, năstrușnicia unui polițist de a întreba de un semn inexistent. Erau, așadar, suficiente date pentru ca mulți dintre cei din jur să se întrebe asupra veridicității personajelor și a întîmplărilor. Ciudat, însă, nimeni nu s-a întrebat, nimeni nu a fost suspicios. Toți au crezut ceea ce au văzut și auzit. Astfel, în scenetele televizate luni seara am regăsit o trăsătură caracteristică a maselor: credulitatea. Sunt rare cazurile în care oamenii simpli se întreabă dacă în spatele realității evidente nu se ascunde cumva o alta, mult mai profundă. Pentru ei, ceea ce se vede, se aude și se pipăie e adevărat. Această credulitate e, în ultimă instanță, expresia unei firi cinstite. Adevăratul om simplu e fundamental convins de valorile adevărului, ale cinstei, ale loialității. El nu-și poate imagina că lucrurile sfinte și frumoase întîlnite în cale pot fi minciuni sau demagogii. Ei nu cred că pot fi trași pe sfoară, că pot fi escrocați, că între cuvinte și fapte poate fi o diferență. Această credulitate a constituit, constituie și va constitui materia primă a escrocilor. Toate poveștile despre oameni simpli trași pe sfoară de tot felul de infractori își au explicația în această incapacitate a omului simplu de a concepe existența dublei realități. Credulitatea maselor populare a constituit, constituie și va constitui și materia primă a tuturor politicienilor abili.
Și România a devenit țara tuturor posibilităților
Ne întrebăm cum a fost posibilă, în diferite momente ale istoriei, fascinația exercitată de mari șarlatani. Ne întrebăm cum a fost posibilă, în diferite momente ale istoriei, stăpînirea popoarelor de către dictatori care le-au dus la dezastru. Răspunsul trebuie căutat în credulitatea maselor. Acestea nu s-au îndoit o clipă de făgăduielile deșănțate ale șarlatanilor și dictatorilor. Ele au crezut în cuvinte mari, în făgăduielile fără acoperire în realitate. Altfel spus, ele au crezut în ceea ce au văzut și au auzit. N-au plecat o clipă de la premisa că în spatele realității evidente, frumoase și promițătoare, se poate ascunde o altă realitate, urîtă și meschină. Cînd și-au dat seama, era prea tîrziu. Șarlatanii și dictatorii își desăvîrșiseră opera. Această eternă credulitate a sporit în contextul României de după Decembrie 1989. Ultimii trei ani reprezintă o răsturnare a multor valori și adevăruri anterioare. România a devenit țara tuturor posibilităților. Ne-o arată incredibilele știri prezente în toată presa românească de azi. Democrația și economia de piață au adus cu ele lucruri care treceau anormale înainte de vreme. Ele sînt acum normale. În acest context, de sfidare a tuturor regulilor, de reașezare a lumii, oamenii cred că este normal tot ceea ce se întîmplă în jur, chiar dacă pe undeva bunul-simț le spune că ceva nu e în regulă. N-au curaj s-o mărturisească în public, de teama de a nu fi considerați proști. Cei doi așa-ziși deținuți făceau propagandă antitabagică în centrul orașului Giurgiu, îmbrăcați în haine de deținuți. Ar fi fost normal ca oamenii din jur să se întrebe cum e posibil ca ei să fi plecat din închisoare cu uniforma de deținuți. Unii, poate, s-au întrebat în sinea lor. N-au îndrăznit s-o spună în fața camerelor de luat vederi, pentru că democrația a adus cu sine multe noutăți șocante în domeniul libertăților individuale. De ce n-ar fi posibil, în context democratic, ca deținuții să aibă dreptul de a-și purta uniforma și după ieșirea din închisoare? Polițistul din sceneta cu semnul fuma și bea în post. Ținuta sa era ciudată în raport cu ceea ce știau oamenii despre ținuta agentului ordinii publice. Unii s-or fi întrebat poate asupra acestei bizarerii. N-au cutezat s-o spună, dat fiindcă după decembrie 1989 s-au ivit numeroase lucruri șocante, imposibile anterior, în statutul și comportamentul polițistului. De ce n-ar fi fost posibil, pe acest fond, ca un polițist să aibă dreptul de a fuma și bea în post?
De trei ani se spune întruna că Televiziunea manipulează
Credibilitatea înscenărilor a fost mult mărită de prezența aparatului de filmat. De trei ani se spune întruna și prin toate mijloacele că Televiziunea minte, că Televiziunea manipulează. Cu toate acestea, Televiziunea continuă să rămînă o instituție respectată. Prezența ei la toate înscenările din emisiune a risipit orice îndoială despre veridicitatea întîmplărilor. Raționamentul a fost simplu. Dacă Televiziunea înregistrează nu poate fi vorba de o farsă. Respectabilitatea Televiziunii explică fantastica ei capacitate de manipulare. Și, în același timp, bătălia dusă de fiecare forță politică pentru a pune mîna pe acest extraordinar mijloc de influențare a populației.
Cea mai gravă concluzie se desprinde însă din sceneta cu polițistul. Am văzut cu toții, participanți din studio și telespectatori, servilismul, ca să nu-i spunem umilința cu care conducătorii auto făceau ceea ce le spunea polițistul. Nici unul n-a protestat. Nici unul nu a cutezat să-i atragă atenția că își depășește prerogativele. Această atitudine reflectă în mic o stare de spirit mult mai largă în România de azi. Omului simplu i se vorbește peste tot de drepturile sale, de faptul că instituțiile statului de drept, de la Poliție pînă la Președinție, depind de el. Omului simplu i se vorbește peste tot că instituțiile statului de drept nu vor face abuzuri, că sunt obligate să respecte legea. Cu toate acestea, după cum s-a văzut și din scenetă, omul simplu nu crede o iotă din toate declarațiile privind democrația. Da, el a citit că polițistul nu-și poate face de cap ca înainte, că el, omul simplu, nu poate fi sancționat dacă n-a încălcat legea. Experiența din cei 45 de ani de dictatură îi spune însă că toate aceste lucruri pot fi frumoase vorbe înșirate pe hîrtie. Și înainte milițianul nu putea încălca legea, și totuși omul simplu putea fi sancționat după capriciile lui. Acest raționament funcționează față de toate instituțiile puterii actuale. Deși supuse democrației, acestea sunt percepute ca puțin desprinse de instituțiile dictaturii. Graba cetățenilor de a îndeplini capriciile polițistului din scenetă ne atrage astfel atenția asupra unui fapt neliniștitor, și anume că pentru marea majoritate a populației, libertățile democratice trec drept o simplă spoială. O simplă strîngere a șurubului ne-ar readuce pe toți în front.