„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

O săptămînă în China. Dezvoltarea care zdrobeşte totul în cale

Editorial publicat în Evenimentul zilei, nr. 1362, anul V, vineri, 13 decembrie 1996, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu”.

Miezul nopţii de miercuri, 27 noiembrie 1996, ne-a surprins, pe mine şi pe jurnaliştii români ajunşi în China, în cadrul unei excursii de documentare organizate de firma românească Atlantic Tour în colaborare cu CITS (China lnternational Travel Services), pe una din străzile faimoase ale Shanghaiului: Nonjing. Ședeam pe trotuar şi urmăream un spectacol fascinant. Nu, nu erau chinezi făcînd gimnastică respiratorie, cu mişcările lor bizare, de dans tematic, nici concertul unei fanfare a armatei autohtone. Astfel de spectacole mi s-au oferit la Pekin, în Piața Tienanmen, într-o dimineaţă, în timp ce-mi făceam alergarea zilnică, şi la Xian, unde ora prînzului m-a plonjat în plină manifestare cultural-politică şi militară a armatei. Mă uitam, în deplină copleşire a personalităţii, la un excavator care încărca într-un camion dealul de moloz care fusese, în urmă cu cîteva minute, un lanţ de prăvălii. Pe locul gol urma să se ridice un zgîrie-nori înalt de cîteva zeci de etaje. Acel banal excavator, cîntat în anii noştri stainişti şi în anii chinezeşti ai lui Mao, de către cultura proletcultistă, se mişca atît de rapid încît reprodus pe micul ecran, putea lăsa impresia unei accelerări din studio a imaginii. M-am rupt cu greu de Ia acest incredibil spectacol şi-am luat-o către faleza Shanghaiului, purtînd numele celebru de Bund.

La întoarcere peste vreun sfert de oră, locul devenise deja teren viran. Judecînd după rapiditatea preparativelor mai mult ca sigur, dacă m-aş fi întors dimineața aş fi dat peste un prim etaj ridicat deja. Această incredibilă viteză a dărîmării vechiului pipernicit, insalubru şi înalţării noilor construcții moderne, amintind de îndrăzneala verticalei de zgîrie-nori din New York și Tokio, e o relaitate izbitoare a Shanghaiului din ultimii ani. Datele, deşi exacte, late din documentele oficiale, întrec orice imaginaţie. În ultimii trei ani s-au construit la Shanghai 250 de clădiri cu peste 10 etaje. Zona liberă Pudong de peste fluviul Huongpu se înfățișează ochiului de pe faleză, ca un New York văzut de pe Statuia Libertăţii. Cu singura deosebire că la Pudong clădirile n-au monotonia zgîrie-norilor din capitala americană. Nemilos luminate, ele trimit, prin fantezie, mai degrabă la Las Vegas decît la New York. Hoteluri, bănci, societăți comerciale sînt gazduite de clădiri cu zeci de etaje, multe dintre ele costînd, în parte luate, nu mai puţin de un miliard de dolari. Peste toate se înalta Turnul Televiziunii, botezat verbal şi în scris, de Deng Xiaoping, „Perla luminoasă a Orientului”. O rachetă de beton si sticlă, ţîşnind spre cer pînă la 468 de metri, cel mai înalt turn din Asia, şi al treilea din lume, impresionînd noaptea prin cele două sfere gigantice din sticlă fosforescentă în lumină roşie. Pînă la înălţimea de 339 de metri te suie, contra unei sume do 10 dolari, cu o viteză de 7 metri pe secundă, un ascensor de modernitatea secolului XXI. În viteza urcării, ai timp să remarci, totuşi, afişajul electronic nu numai al etajelor pe lîngă care treci, dar şi al orei, precum şi al comenzilor făcute de citii. Telefonul din perete, la care vorbeşte însoțitoarea, cu siluetă şi uniformă de top-model, e de ultimul răcnet al designului: învelişul translucid lasă să se vadă, în chip artistic, intestinele aparatului. Sus, la ultimul nivel, însoţitorul din partea CITS ne vorbeşte de grandioasele proiecte realizate, precum şi de cele în curs de finisare. Căsuţele şi prăvăliile din jur urmează să fie rase de pe faţa pămîntului. Le vor lua locul alte şi alte construcţii, dintre care una de 88 de etaje. Se lucrează de zor la elaborarea unui proiect în colaborare cu joponezii. Cel mai mare centru comercial din Asia, urmînd a primi 300 000 de vizitatori pe zi în timpul săptămînii şi 500 00 în week-end.

Zona liberă Pudong e despărţită de oraşul vechi prin fluviul Huangpu. Legătura dintre cele două părţi ale metropolei s-a făcut într-un ritm de pelicule science-fiction. Podul Yanpu a fost terminat într-un an şi opt luni. Cel de-al doilea, Nanpu, unul dintre cele mai îndrăzneţe din lume, într-un an şi cinci luni. Pentru repararea celor cîţiva kilometri dintre Sinaia şi Comarnic, românilor le-ou trebuit vreo doi ani. Podul Nanpu, în lungime de 7 km şi 800 de metri a fost dat gata în mai puţin timp. Un reportaj dedicat Shanghaiului de cotidianul „Figaro” din 5 septembrie, 1996 sub titlul sugestiv „nebunia grandiosului” ne schiţează ambiții namăsurate. Celor două poduri suspendate li se vor adăuga, pe lingă metrou, două căi ferate, de transport rapid, opt tunele pentru automobile, două tunele subterane pentru pietoni, cu scări rulante. Se amenajează, de asemenea, un aeroport internațional, altul decît al Shanghaiului tradiţional. Capacitatea noii aerogări: 20 de milioane de eclatori pe an. Nebunia grandorii s-a pus în mişcare în 1990, cînd Deng Xiaoping a dat semnalul făuririi unui Shanghai care să fie, forul noului imperiu chinezesc. Incredibila dezvoltare a acestui oraş cosmopolit al Chinei e însă numai unul dintre numereosele aspecte ale înfricoşătoarei dezvoltări economice, care a cuprins China în ultimii ani. Năucitoarea rapiditate a construcţiilor, uluitorul ritm ele dezvoltare economică, dinamica exporturilor îi fac pe multi jurnalişti şi economişti să afirme că secolul XXI va aparţine Chinei. Cu secole în urmă, Napoleon a lansat celebra formulă „Quand la Chine s’éveillera… le monde tremblera”. Pornind de la această maximă, Alain Peyrefitte a scris, în 1973, volumul intilulat „Quand la Chine s’éveillera…”. Întors dintr-un voiaj în China, el a publicat în aceste zile lucrarea „La Chine s’est éveilleé”. Dacă ar fi să-l credem pe celebrul autor, China s-a trezit. Întrebarea e dacă, aşa cum a prezis Napoleon, lumea se va cutremura!