Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 195, anul II, luni, 15 februarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Nici celui mai leneş analist nu-i poate scăpa faptul că în Balcani se întîmplă ceva. Traficul de înalte personalități de-o parte şi de alta a zonei a atins, în ultimul timp, cote nebănuite. Ministrul turc de externe a vizitat Bucureştiul. I-a urmat omologul său grec. Acesta a fost în prealabil la Sofia. Preşedintele Turciei, Turgut Özal, urmează să meargă la Sofia şi Tirana. Preşedintele parlamentului bulgar va vizita Tirana. Subiectul numărul unu al discuţiilor bilaterale de la Bucureşti, Atena şi Sofia l-a reprezentat situaţia din fosta Iugoslavie. În legătură cu aceasta, peste tot, interlocutorii s-au declarat categoric în favoarea unei soluționări politice a conflictului din Bosnia.
Războiul din fosta Iugoslavie durează de mai mult timp. Consecinţele lui imediate şi depărtate ar fi impus cu necesitate o consultare reciprocă a țărilor balcanice. Cu toate acestea, statele din această zonă nu s-au prea dat în vînt pînă acum pentru o consultare reciprocă şi mai ales pentru stabilirea unei poziţii comune. Abia acum se mişcă ceva. Surprinzătoarea vînzoleală în plan diplomatic o demonstrează cu prisosinţă. Brusca trezire a diplomaţiei balcanice îşi are explicaţia în apariţia planului american privind situaţia din fosta Iugoslavie. Deşi Administraţia Bush a impus embargoul, deşi fostul preşedinte s-a pronunţat, în dese rînduri, asupra conflictului din Bosnia, abia odată cu Administraţia Clinton se poate vorbi de o poziţie limpede a SUA în ce priveşte războiul din fosta Iugoslavie. Deşi pledează pentru înăsprirea sancţiunilor economice, planul american vizează o soluţionare paşnică. Teza intervenţiei militare, atît de mult agitată pînă acum, a fost abandonată. Opţiunea americană era previzibilă. Pe de o parte, SUA nu-şi puteau permite un nou Vietnam. Pe de alta, SUA nu puteau să nu țină cont de noile accente ale politicii externe rusești. Sub presiunea naționaliştilor şi a comuniştilor, Boris Elţîn şi Andrei Kozîrev se văd obligați la o uşoară depărtare de Washington în chestiunea fostei Iugoslavii. Rapiditatea cu care Moscova s-a aliniat Americii în cazul războiului din Golf e deja o dulce amintire. Liderii de la Kremlin n-ar mai putea face la fel în cazul Iugoslaviei fără riscul de a fi răsturnați. În consecinţă, America nu-şi poate îngădui o soluție militară. Asta ar însemna să ia brusc sfîrşit dacă nu prietenia americano-rusă, atunci măcar iluzia acestei prietenii, iluzie de care Washingtonul are absolută nevoie pentru a-şi îndeplini rolul de jandarm mondial.
Indiferent de cauze, opțiunea Americii pentru o soluție politică a adus în Balcani o vizibilă uşurare. Deşi n-au mărturisit-o, ţările din această parte a lumii au trăit un veritabil coşmar la gîndul unei intervenții militare în Bosnia. Toate, inclusiv România, sînt dependente, într-un fel sau altul, de America. Pentru toate, inclusiv pentru România, intervenția militară a Americii ar fi fost catastrofală. Această soluție le-ar fi obligat să opteze. Şi fiecare dintre cele două căi ar fi fost dezastruoasă. Refuzul de a urma America pe calea războiului ar fi însemnat o nedorită răcire a relațiilor cu o superputere de la care ţările balcanice aşteaptă sprijin economic şi politic. O acceptare a intervenției militare ar fi însemnat tîrîrea într-un război pe care nici unul dintre popoarele din această zonă nu şi-l doreşte. Puse în faţa acestei probleme, ţările din Balcani au preferat să nu se pronunţe. Abia acum, cînd America şi-a declarat opţiunea pentru soluţia paşnică, ele se pot mişca în voie pentru a căuta împreună căile de rezolvare politică. Nu e un lucru uşor. Faţă de Iugoslavia, interesele fiecăreia dintre ţările balcanice sînt uşor diferite. Pînă la urmă însă, ele vor trebui să ajungă totuşi la o poziţie comună.
În acest proces complicat şi contradictoriu, România are o poziție net avantajoasă. Ea e singura ţară care n-are dispute teritoriale cu nici una din ţările balcanice. Ea e singura ţară care, în pofida unor momente dificile, se bucură de un credit la Belgrad. De aceea, România poate deveni principalul factor dinamizator al procesului de adoptare a unei poziţii comune față de situaţia din Iugoslavia. Aşa cum arătam şi la emisiunea Politica în top, de sîmbătă seara, România are, după trei ani de politică externă defensivă, posibilitatea de a reveni la o politică externă ofensivă, dominată de iniţiativă diplomatică. Recentele vizite la Bucureşti ale miniştrilor de externe turc şi grec ne lasă să înţelegem că această şansă nu va fi ratată de diplomația românească.
